Rolul lui Clint Eastwood din noul său film, Gran Torino, este o recapitulare, o sumaţie parţial parodică, dar pînă la urmă apoteozantă, a rolurilor care au făcut din el o legendă. Ca şi pistolarul pocăit din Unforgiven, personajul de-aici, un veteran al războiului din Coreea, e bîntuit de atrocităţile săvîrşite în tinereţe şi îşi venerează răposata soţie. Ca mulţi alţi eroi eastwoodieni, e un solitar şi un supărat: se foloseşte mai mult ca niciodată de căutătura urîtă care-i atrăsese la un moment dat porecla de "Squint" Eastwood (to squint = a privi chiorîş) şi de grimasa de scîrbă care face să-i dispară buzele într-o linie de desen animat, atunci cînd nu rămîne un colţ ridicat de buză superioară, de sub care ies acele faimoase mîrîituri letale - versiuni mai ale dracu' (şi pre-homicidale) ale vorbelor de duh post-homicidale ale lui James Bond. Aici, eroul eastwoodian, redus la ipostaza de moşul-ăla-rău-de-la-noi-din-cartier, a ajuns să-şi folosească mîrîiturile şi ochiturile pe familia de imigranţi asiatici care locuieşte peluză-n peluză cu el, dar, cum locuieşte într-un cartier terorizat de bande, în scurt timp ajunge să şi le folosească pe ţinte mai demne de "Dirty Harry" - personajul lui din seria de "westernuri urbane" din perioada 1971-1988. Conflictul lui cu cea mai agresivă bandă creşte tot după o logică de western, conducînd la situaţia clasică în care eroul merge de unul singur să cureţe cartierul. Ajuns aici, Eastwood ştie că e pe teren minat: primul Dirty Harry, în care eroul sfîrşea prin a rescrie, cu Smith & Wesson-ul, legile care i se păreau prea blînde cu infractorii, a fost acuzat la vremea sa că aţîţă nostalgia maselor după o idee fascistă de lege şi ordine. Deci ce-o să facă acum? Doar n-o s-o facă iar! Fireşte că nu. La 78 de ani, eroul eastwoodian nu mai are nevoie de Smith & Wesson. E atît de aproape de condiţia de zeu încît îşi învinge adversarii numai ochindu-i cu degetul. A devenit Eastwood assoluto, über-Eastwood. Despre asta e vorba în Gran Torino.
Filmul depinde de ecourile a 45 de ani de mitologie eastwoodiană. Pentru spectatorul care nu percepe aceste ecouri (şi care nu e extrem de impresionabil), nu-mi dau seama cîtă rezonanţă poate să aibă melodrama - adesea rudimentară - de pe ecran. Nu-mi vin în minte mulţi regizori la fel de respectaţi ca Eastwood, care să fi folosit dispozitive melodramatice la fel de primitive cum e cel în care băiatul bun din vecini, salvat de Eastwood de sub influenţa bandelor şi angajat pe şantier tot prin mijlocirea lui, e acostat de golani şi deposedat de unelte chiar în prima lui zi de muncă. Iar regizorii care-mi mai vin în minte aparţin epocii filmului mut. Şi pînă şi ei s-ar fi ruşinat să includă cadrul cu căţelul îndurerat de moartea eroului. Eastwood n-are ruşine. Nici din metadiscursul filmului - construit din ecouri ale mitologiei lui - nu reiese altceva: n-are ruşine. Ca şi-n Honkytonk Man, personajul lui suferă de o boală terminală. Ca şi-n Million Dollar Baby, îi tot dă peste nas unui preot catolic, dar sfîrşeşte prin a-şi deschide inima în faţa lui. Şi moare în poziţia crucificatului.
Filmul n-are nimic de spus nici despre bătrînii aricioşi, cu vocabularul plin de măscări rasiste (măscările lor nu obişnuiesc să ascundă inimi de aur), nici despre salvarea prin iubire de aproape: toată iubirea filmului este orientată spre starul şi regizorul său - tot ce ni se spune este că existenţa acestuia e un dar făcut de zei întregii omeniri. Deci cu ce e mai acceptabil demersul lui decît demersul lui Sergiu Nicolaescu, ale cărui filme spun că existenţa lui Nicolaescu e un dar făcut de zei întregii omeniri? Oare nu sînt ele echivalente din punct de vedere intelectual? Ba da, însă, dintr-un alt punct de vedere, distanţa e imensă: e distanţa dintre un star în toată puterea cuvîntului şi un surogat creat într-un lagăr. Diferenţa dintre Eastwood dăruindu-ni-se ca zeu şi Nicolaescu dăruindu-ni-se ca zeu ţine de: 1. faptul că Eastwood are mai multe motive să se creadă zeu; şi 2. faptul că Eastwood ştie să se dăruiască. Prezentarea lui autoparodică - un dur îmbătrînit - nu are nimic degradant, pentru simplul motiv că încă mai pare capabil să bage în spital orice golănaş care ar călca pe peluza lui. Nici măcar un spectator care n-a mai auzit de el n-ar putea să-l găsească ridicol. Comic - da, ridicol - nu. Şi nu există pe lume actor mai stăpîn pe efectele lui: cantitatea de comedie şi cantitatea de autoritate amestecate în fiecare mîrîit şi în fiecare încruntătură sînt cîntărite la miligram. Aşa a fost întotdeauna - încă din tinereţe, Eastwood îşi cunoştea perfect resursele -, dar cantităţile n-au fost niciodată mai generoase. Un asemenea demers nu e compatibil cu o reputaţie de mare regizor, dar, pentru orice spectator capabil să recunoască un mare star, Gran Torino ar trebui să fie o plăcere. Vinovată, dar plăcere.