Scriu aceste rânduri cu exact o oră înainte ca nominalizările pentru Oscar 2009 să fie făcute publice. Sigur, aş mai putea trage de timp - în fond, mi-am depăşit deja deadline-ul cu o zi, reputaţia mi-e cimentată, nimic nu mai cade - dar prefer să nu. Prefer să afirm că i-aş oferi Oscarul de interpretare cu ochii închişi, acum.
Da, i l-aş oferi, în ciuda faptului că marele (unicul?) favorit, anume Mickey Rourke, face, în The Wrestler, rolul vieţii - în cam toate sensurile posibile. Nu, nu i l-aş oferi pentru că nu l-a câştigat niciodată (a fost nominalizat doar o dată - a pierdut în faţa lui Al "U-ha!" Pacino, hahaha!) - şi nici măcar pentru că e ultima şansă. Deşi este ultima şansă, pentru că Walt Kowalski e ultimul rol - şi cel mai dificil, cel mai complet, cel mai personal, (tocmai) pentru că-i cel mai autoreferenţial. Nu va mai juca deci, dar va mai regiza - are doar 79 de ani.
De altfel, statutul de (ultim) mare regizor i-a fost recunoscut, în fine, deşi nu unanim. Sunt convins că-mi veţi da dreptate la finalul acestui admirabil Gran Torino, situat undeva între "rămas-bun!" şi "hai sictir!", între elegie şi aşteptare, între reverenţă şi testament - un film care putea foarte bine să se numească "Deconstructing Clint". Clint Eastwood, adică. Mergeţi pe mâna lui sau mergeţi cu Dumnezeu.