Cannes-ul 2009 a început în februarie

Îl vom vedea sau nu pe Clint Eastwood, în mai 2009, la Cannes? Nu ştim. Oricum, în ceea ce îl priveşte, festivalul a început mult mai devreme, pe 27 februarie 2009 când, aflându-se în capitala Franţei pentru lansarea lui Gran Torino, i s-a acordat un premiu suprem, Palme d'Or pentru întreaga activitate. Curat - ce n-a văzut Parisu'!

De ce nu au aşteptat Gilles Jacob şi Thierry Frémaux frumosul mai, să se bucure toată Croazeta, doar nu era atât de mult până atunci? Greu de spus. Slavă Domnului, Clint se ţine bine. Dovadă: face film după film. Nu cred că i-ar fi fost peste mână să facă deplasarea, ca să spun aşa. Necunoscând alte precedente - deşi bat festivalul de ceva timp - am impresia unei grabe de a şterge amintirea proastei inspiraţii de anul trecut, când s-a inventat un premiu destul de penibil, "A 61-a aniversare a festivalului de la Cannes", al cărui aer de consolare a fost repede adulmecat de cineastul american. Deşi se afla, încă, în localitate, nu a venit să-l ridice şi bine a făcut. Fie şi numai pentru faptul că a jucat prea multe roluri de bărbaţi demni, ca să se lase acum ademenit cu o rămurică răsărită peste noapte.

Lungul discurs al preşedintelui Gilles Jacob merită o adevărată "analiză de text", într-atât de mult vorbeşte despre arta dregerii busuiocului: o rapidă şi meşteşugită evocare a vinovăţiei fatale, spăşit asumată, urmată de torentul elogiilor, al comparaţilor cu marile nume ale istoriei cinematografului. Dar să le luăm pe rând. "Dragul meu Clint, daţi-mi voie să încep printr-o ghicitoare. Care ar fi, după părerea dv., cea mai mare frustrare pe care o poate trăi un preşedinte de festival? Nu, nu ghiceşti? Dar este cât se poate de simplu: nu are niciodată un cuvânt de spus atunci când vine momentul crucial al festivalului, mă refer la atribuirea premiilor, bineînţeles." Nici măcar nu se poate zice că Gilles Jacob a bătut şaua, ca să priceapă ştim noi cine. Oricum, Clint Eastwood a călărit atâta de-a lungul carierei sale... Să mergem mai departe: "Am hotărât să ne acordăm (sublinierea noastră) cu titlu excepţional, un privilegiu care, de obicei ne scapă, şi lui Thierry şi mie. A mai existat, totuşi, un precedent, "La Palme des Palmes" decernată lui Bergman; astăzi dv. sunteţi cel pe care vrem să-l onorăm, în numele Festivalului de la Cannes. Prin asta, Festivalul nu întreprinde un act revoluţionar ci, mai degrabă, acest gest de o înaltă semnificaţie simbolică, însoţeşte aprecierile pe care publicul şi critica internaţională unanimă vi le-au demonstrat cu entuziasm." O observaţie: totuşi, premiul acordat lui Bergman, cu prilejul celei de 50-a aniversări a Cannes-ului, a fost prilejul unei mari sărbători în sala Lumière, în prezenţa fiicei marelui cineast, Lynn Bergman şi a actriţei Liv Ullman.

În sfârşit, după multe alte elogii, în care recunoaştem talentul de fost critic al lui Gilles Jacob, diplomaţia intră din nou în acţiune: "Contrazicându-l pe Scott Fitzgerald, citat chiar de dv. în Bird, "Pentru un erou american nu există o a doua şansă", vreau, dragul meu Clint, să vă înmânez la Palme d'Or, mărturie a admiraţiei noastre şi a unei lungi complicităţi de un sfert de secol." Ce putea să răspundă Eastwood? A mulţumit, a acceptat cea de a doua şansă, fiind, la rândul lui, destul de diplomat pentru a evoca bunele sentimente pe care Franţa, publicul şi critica i le-au demonstrat întotdeauna. Unanimitatea criticii, adăugăm noi, nu este o vorbă în vânt. Cineastul american se numără printre puţinii iubiţi deopotrivă de Cahiers du Cinéma şi de Positif, revistele veşnic rivale.