Costum gri, pălărie de paie cu "ochiurile" puţin duse, şic, în faţă. Seamănă cu tatăl său, celebrissimul Michel Audiard. (Ca el, poartă mereu ceva pe cap. Şi dacă nu poartă pălărie sau căciulă, se ascunde sub ochelari de soare). Fumează, dar nu înainte de a ne cere voie. O terasă de la etajul zece, pe Croazetă. Marea cu iahturi, cerul, piscina - de fapt, e albastru peste tot în jur. Press junket cu Jacques Audiard, la care m-am înscris mai ales pentru că am vrut să-l cunosc. Nu mi-a părut rău. De fapt, m-a ajutat în conturarea unui fel de portret psihologic al său şi discuţia cu actorii din Un prophète, Tahar Rahim şi Niels Arestrup. Cel de-al doilea spune că Audiard umblă "cu filmul între dinţi", că este "ca o rană", în timp ce junele Rahim îi dă înainte cu cât de bine simţea pe platou ce dorea regizorul de la el, înainte ca acesta să-i ceară.
Tentaţia de a psihanaliza e mare - deci să ne abţinem. Fiu al unui dialoghist, regizor şi scriitor cunoscut, Jacques Audiard a început ca scenarist, debutând ca regizor târziu, la 42 de ani. Adolescenţa îi e marcată de moartea prematură a fratelui său, François, într-un accident de maşină petrecut în 1975. A făcut filme puţine pentru că scrie greu scenariile. Aproape toate filmele regizate de el sunt construite pe o relaţie (pseudo-)paternă. Începând cu Regarde les hommes tomber (1994), unde prietenia dintre Jean-Luis Trintignant şi Mathieu Kassovitz e o combinaţie incertă de relaţie tată-fiu, camaraderie şi relaţie homosexuală. Şi terminând cu Un prophète (2009, Grand Prix du Jury la Cannes), filmul cel mai elaborat de până acum, unde un tânăr maghrebian face şcoala vieţii pe repede-înainte într-o puşcărie franceză, ucigându-l până la urmă ritualic pe mafiotul corsican ce-l luase sub protecţie.
Cu o singură excepţie, thriller-ul de dragoste (sic!) Sur mes lèvres (deşi şi acesta se subsumează de fapt temei), Audiard face filme despre bărbaţi tineri în curs de a se elibera de caşul de la gură, de mucozităţile din nas împreună cu figurile de macho din cap. Bildungsromanele lui Audiard se petrec în teritorii masculine - o închisoare de bărbaţi în Un prophète, războiul (Un héros très discret) sau în lumea dură a afacerilor imobiliare din Franţa (De battre mon coeur s'est arrêté). Personajele feminine nu sunt pregnante şi nici nu apar în toate filmele (Regarde les hommes tomber, de pildă), dar, acolo unde apar, au un rol decisiv - deşi (sau tocmai pentru că) lucrează discret în planul secund.
Universul lui Jacques Audiard ar fi, în mod simbolic, acesta: masculinitatea nu se împlineşte decât atunci când îmbrăţişează femininul, calităţile calde. Eroul interpretat de Romain Duris în De battre mon coeur s'est arrêté trebuie să distrugă figura tatălui pentru a-şi regăsi sensibilitatea în figura pianistei care i-o evocă pe mama dispărută. Ştiu, sună melodramatic - exact cuvântul care ar sta cel mai strâmb pe filmele lui Audiard, care îşi ascunde sensibilitatea îndărătul "băieţismelor".
Filmele lui nu sunt nişte thrillere şi, în ciuda durităţii şi a unui misoginism nelămurit (singura sa eroină de până acum, interpretată de Emmanuelle Devos în Sur mes lèvres, e aproape surdă), filmele sale au întotdeauna un miez surprinzător de cald. Sunt ca nişte cactuşi cu miezul dulce. Cum bănuiam că e şi regizorul.
Pentru că iată ce a spus despre eroul din Un prophète: "Până la urmă mi-am dat seama că lucrul pe care Malik îl caută este acela de a avea un copil. Nu neapărat unul biologic, ci unul pe care să-l protejeze." E greu să te gândeşti la asta când vezi filmul - care nu îţi serveşte niciun indiciu în această direcţie.