Încă un Cannes

Alex. Leo Şerban: Dragă Iulia, făcurăm încă un Cannes (ediţia a 62-a)... Nu mai ştiu al cîtelea a fost al tău, ştiu că al meu a fost al 13-lea. Dar nu sînt superstiţios: chiar dacă această ediţie nu a fost la fel de bună ca aceea de acum doi ani (cînd a cîştigat Palme d'Or-ul Cristian Mungiu cu 4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile) şi nici măcar ca aceea de anul trecut (cînd a cîştigat Laurent Cantet cu al său entuziasmant Entre les murs), nu consider că a fost o ediţie proastă. A fost însă, aş zice, o ediţie fără mari surprize - sau, mai bine zis, surpriza a fost că numele mari (Almodovar, Von Trier, Jane Campion, chiar şi Tarantino) nu au venit totuşi cu filmele lor cele mai bune. (Deşi nouă ne-au plăcut Taking Woodstock-ul lui Ang Lee şi Tarantino cu al său Inglourious Basterds...)
Stau să mă-ntreb însă, pe de altă parte, dacă e normal să aşteptăm, de fiecare dată, ca aceste "nume mari" să se întreacă pe sine... Ce vrem, de fapt, de la autorii pe care-i considerăm mari şi care ne plac: să rămînă "egali cu sine"? Asta e-o inepţie, nu se poate. Să se "autodepăşească"?! Sună ca la întrecerile socialiste de pe vremuri... E ca şi cum ai spune că nici Almodovar, nici Von Trier, nici Tarantino şi nici măcar Jane Campion nu au făcut - în trecut - filme suficient de bune, aşa că îi aşteptăm mereu cu "noi şi noi succese"! Mi se pare cumva vulgar - în orice caz, nerealist şi neserios. Tu ce părere ai?
Iulia Blaga: Să le iau pe rînd. Mi-a plăcut filmul lui Ang Lee, e adevărat, iar despre filmul lui Tarantino pot spune că m-a amuzat. Întrebările tale mi se par cumva retorice. Să-ţi spun şi de ce. Ce vrem de la Almodóvar sau Kusturica? Să nu mai facă filme în stilul Almodóvar sau Kusturica? Ei ăştia sînt. Nu pot crea decît peste ce au construit sau la acelaşi nivel (în cel mai rău caz, sub). Nu vor face tabula rasa ca să pună în loc ceva cu totul nou. Problema este dacă şi-au atins vîrful, dacă mai pot face ceva la acelaşi nivel sau peste. Almodóvar cred că l-a atins, mă îndoiesc că mai poate da ceva în plus. Ghinionul lui este că n-a luat Palme d'Or-ul pentru Todo sobre mi madre sau Volver. Ar fi fost ironic să-l fi luat cu Los Abrazos rotos, care e sub nivelul său obişnuit.

Eu cred însă că e vina criticilor, care au probabil aşteptări nerealiste de la Competiţia Oficială. Cred tot mai mult că Palme d'Or-ul lui Cristian Mungiu a fost o mare excepţie, la fel cum o mare excepţie a fost şi selecţionarea şi premierea lui Laurent Cantet. Aceste excepţii au loc din cînd în cînd, pentru că lista trebuie împrospătată (nu prea mult, însă). Probabil că ar trebui să căutăm filmele novatoare mai mult în celelalte secţiuni şi să ne obişnuim cu ideea că în Competiţia Oficială, vrem-nu vrem, vin de regulă "abonaţii" (oricît l-ar enerva termenul pe Thierry Frémaux, delegatul general al festivalului), deci că meniul e în mare cam acelaşi.

A.L.Ş.: Recunosc că nu mi-a displăcut - într-atît - Antichrist-ul lui von Trier încît să-l pun la colţ în fundul clasei, pe coji de nucă... Este un film inegal mai curînd decît unul ratat - sau, mai bine zis, senzaţia de "ratare" cred că vine din cauza faptului că partea mai slabă (provocatoare, ostentativă, grotescă, simplistă, debusolată, cum vrei să-i zici...) vine la final, cînd ai sentimentul că povestea a scăpat de sub orice control (lucru pe care, de altfel, îl poţi explica pornind chiar de la poveste - căci Antichrist este chiar povestea unei situaţii care scapă de sub orice control: raţional, emoţional etc.). Ai impresia că Von Trier şi-a sabotat conştient filmul, băgîndu-ne sub ochi toate tortúrile şi ororile alea... Pe de altă parte, nu s-a vrut - oare - un "film de groază"?! Păi, este de groază! (şi nu neapărat la figurat.) Eu i-am zis "film-kamikaze", pentru că sentimentul meu a fost că l-a făcut fără plasă de siguranţă - ca o terapie, într-adevăr, dar o terapie cu public. Este o poveste extrem de intimă - toate angoasele şi obsesiile şi demenţele lui von Trier - întoarsă, dintr-un fel de masochism exhibiţionist, spre toată lumea.
I.B.: Sunt curioasă ce ar spune un psiholog despre film. Poate l-ar vedea ca pe o terapie în primele ei faze, ca să zic aşa, în care materialul n-a fost încă ordonat. Mie mi-a plăcut încă de la început şi m-a ţinut ca hipnotizată pînă cînd, ştii tu, încep senzaţiile tari. Oricum, pînă după"momentul vulpea". Von Trier a fost, de fapt, singurul cineast din Competiţia Oficială care a venit cu ceva nou - nou şi faţă de opera sa, şi faţă de, pardon de expresie, Film cu f mare. Cred că, dacă nu s-ar fi pierdut într-un horror cu o teză care mie mi s-a părut şubredă şi inconsistentă, Antichrist ar fi fost un film de Palme d'Or. De fapt, mi-e greu să vorbesc despre film aşa, în absolut, desprinzîndu-l de autor, după cum mi-e greu să-l critic. Lars von Trier ştie foarte bine ce spune atunci cînd vorbeşte despre angoasă pentru că el însuşi e plin de fobii, şi psihicul lui e destul de contorsionat, deşi îl suspectez că e suficient de histrionic încît să se bucure că poate s-o arate. Dacă a simţit că angoasa lui putea lua doar această formă şi nu alta, nu pot decît să-i respect opţiunea. Dar nu poţi să nu recunoşti, Leo, că ne manipulează cu tema copilului mort aşa cum ne manipula în Dancer in the Dark.

A.L.Ş.: Evident. Doar că tu ştii că pe mine, unul, manipularea asta nu mă deranjează: eu vreau manipulare - de aia mă duc la cinema!
Apropo de "momentul vulpea", cum îi spui tu; mie mi se pare că, dacă momentul acela nu funcţionează (şi nu cred că funcţionează cum ar fi vrut von T., pentru că nu pot să cred că a vrut ca lumea să rîdă în acel punct!), este din două motive: o dată pentru că trecerea la "nivelul basm" nu este pregătită suficient, este o fractură bruscă şi nu-ţi dai seama că ai intrat într-o altă convenţie - în fond, în basme animalele vorbesc! -, şi a doua oară pentru că eu chiar cred că, aici, von T. a dat dovadă de o naivitate siderantă - adică el a crezut că o vulpe care rosteşte "Chaos reigns!" este un lucru ce poate fi acceptat de un spectator! Or, spectatorul de azi s-a depărtat de acel nivel de ingenuitate care-l făcea să creadă orice - este mult mai sofisticat şi mai pretenţios / capricios, iar povestea cu vulpea vorbitoare nu face parte din trusa de sofisticării pe care să le accepte...
I.B.: De acord cu ce spui, însă von T. ar putea să-ţi răspundă că în inconştient şi în oniric nu există reguli, şi că asta e toată convenţia. Întreg filmul lui von Trier (ca orice film, de altfel) este un basm. Vulpea care vorbeşte nu ar trebui să te facă să rîzi, de fapt, nici n-ar trebui să ţi se pară ceva neobişnuit. Ca spectator, nu eşti decît un intrus în universul lui von Trier, încă de la început. Autorul nu e dator să te avertizeze cînd virează spre oniric. Şi cum ar fi putut pregăti trecerea? Cu ciupercuţe care dau din cap? Cu inserturi? Suntem în basm / oniric încă de la prologul care deja a intrat în istoria cinematografului, şi care, vom vedea spre sfîrşitul filmului, nici nu reprezintă realitatea, ci punctul de vedere al unuia dintre personaje.

A.L.Ş.: Oricum, juriul ecumenic, condus de Radu Mihăileanu, i-a acordat un "anti-premiu" - pentru "cel mai misogin film din competiţie". Dacă mă-ntrebi pe mine, eu zic că ar fi putut să-l împartă cu Kinatay (absoluta oroare filipineză semnată Brillante Mendoza), dar lovitura de teatru a venit de curînd: von Trier a mărturisit că el se identifică / recunoaşte în personajul "Ei" - al lui Charlotte Gainsbourg! Într-un fel are dreptate, căci Ea este cea care scapă hăţurile, în timp ce El (Willem Dafoe) încearcă să o "analizeze". (Mă-ntreb dacă, în familia Von Trier, doamna Von T. este pe post de Willem Dafoe?...) Tu cum vezi lucrurile? (Vorbim atît de mult despre el pentru că a fost, totuşi, filmul cel mai controversat de la Cannes!)
I.B.: Nu ştiu cum se simte doamna von Trier şi nu cred că aş vrea să ştiu. Da, e interesant ce declară von Trier, deşi probabil că declaraţiile lui fluctuează în funcţie de dispoziţie. Eu nu aş pune mare bază în cuvintele sale. Probabil că acum nu se mai identifică cu personajul lui Charlotte Gainsbourg. Mai degrabă cred că tinde să se identifice pe rînd cu toate personajele, inclusiv cu copilul mort. Ţin minte ce mi-a spus Florentina Ciuverca de la Evenimentul zilei după ce a fost la press junket-ul cu el. Era cucerită de timiditatea lui, avea impresia că Von Trier se temea de jurnalişti. Mie mi s-a părut o schemă de joc, o reacţie într-un fel de apărare. E evident că, dacă personajul lui Charlotte Gainsbourg se dovedeşte pînă la urmă a fi cel negativ, nici personajul lui Willem Dafoe nu e alb imaculat. Dafoe cred că întruchipează acea jumătate a lui Von Trier şi a fiecăruia dintre noi care analizează şi raţionează. Pînă în momentul în care scapă prin bălării pentru că, dacă nu te împrieteneşti cu inconştientul, n-ai nicio şansă. N-ai cum să-l domini. Da, Antichrist e o provocare şi s-ar putea să se deschidă mai mult în momentul în care începi să-l discuţi decît în momentul în care îl vezi prima oară. Dar în niciun caz nu te lasă fără reacţie.

A.L.Ş.: Cum ţi s-a părut Tarantino? Crezi că "e voie" să te joci, astfel, cu Istoria - omorîndu-i pe Hitler, Göring, Goebbels ş.cl într-un cinema parizian? Unii au spus că filmul este "infantil"...
I.B.: Mie mi s-a părut că anul ăsta mai toţi marii regizori au simţit nevoia să vîre metatext cu polonicul. Şi Tarantino bravează, dar în alt mod decît Von Trier. Motivul pentru care nu mi-a plăcut prea mult filmul lui nu e acela că schimbă istoria cu ajutorul cinematografului - mie îmi place ideea (măcar în imaginar să avem senzaţia că putem controla lucrurile), ci că se pierde în subploturi, că e inconsistent în ansamblu, neatent cu pedalele de viteză şi cu lungimile, şi că pînă la urmă nu îţi spune mare lucru. Şi da, am avut o senzaţie de dezamăgire cînd l-am văzut pentru că misterul din jurul producţiei mă făcuse să mă aştept la mult mai mult.

A.L.Ş.: Simt nevoia să-l apăr puţin pe Tarantino. Adică eu cred că, dincolo de ideea-bombă (la propriu şi la figurat), e un film foarte entertaining, cumva "clasic", o poveste mai mare ca viaţa cum zic americanii (viaţa fiind, aici, Istoria) pe care o urmăreşti cu genul acela de bunăvoinţă pe care o ai la Stan şi Bran. Adică, nu te aştepţi la vreo capodoperă, ci la gaguri bune; or, aici gagurile sînt chiar scenele - care nu te dezamăgesc -, replicile sînt sclipitoare, iar personajul colonelului Hans Landa (jucat de genialul Christoph Waltz) este absolut antologic...
I.B.: Nu mă înţelege greşit, nu îi reproşez lui Tarantino faptul că n-are o temă mare sau vreun subiect foarte sobru / arboricol. Am savurat la film în primul rînd parodia pe care o face filmelor de gen. Mi se pare numai că, prin comparaţie cu "poanta" de la final, cu deznodămîntul, capitolele de dinainte sînt "decolorate".

A.L.Ş.: Şi Almodóvar?
I.B.: Din păcate, m-a plictisit. Mi s-a părut flasc, m-am trezit că nu mai sînt atentă pentru că povestea nu avea nerv, fie că Penélope Cruz era în cadru, fie că era la machiaj. În plus, totul era mult prea complicat. La un moment dat nu că nu mai înţelegi, dar nu mai vrei să înţelegi ce se întîmplă pe ecran. Cred că nu e nimic mai trist decît să fii un mare cineast, să încerci un remake al succeselor tale mai vechi şi să-ţi iasă un sufleu dezumflat. Am bifat la Almodóvar apropourile la propriile filme şi la ale altora, dar cam asta a fost tot. Nu-i nimic, n-au intrat zilele-n sac.

A.L.Ş.: Crezi că Palme d'Or-ul pentru Haneke este binemeritat? Eu recunosc că nu m-am plictisit o secundă la Weisse Band-ul său, dar în acelaşi timp nici nu m-a dat pe spate. Este un film cu mari calităţi, indiscutabil (imaginea alb-negru, interpretările, scenariul care pare adaptarea unui mare roman antebelic...), dar parcă fără forţa unui Funny Games (versiunea din 1997) sau Caché. Nu-mi dau seama dacă nu m-a impresionat atît de mult pentru că este mai puţin (aproape deloc) violent, pentru că se petrece hăt, înainte de Primul Război Mondial sau pentru că el curge, aşa, ca o apă lentă fără să facă niciun vîrtej. Formal este impecabil, dar dramaturgic - parcă aşteptam ceva... Ca şi în Fish Tank-ul Andreei Arnold.
I.B.: Eu nu zic că Palme d'Or-ul lui Michael Haneke a fost binemeritat sau "prostmeritat". Probabil că a fost binemeritat pentru că Haneke ar fi trebuit, după părerea mea, să ia în 1997 Palme d'Or-ul pentru Funny Games, deşi în acel an competiţia a fost foarte grea (şi, paradoxal, ar fi meritat mai multe filme Palme d'Or-ul!). Asta e viaţa, se mai fac regularizări din cînd în cînd. Nici eu nu m-am plictisit la Das Weisse Band şi mi-a fost, cum se spune la Sibiu, "haznă", adică mi-a făcut plăcere să mă uit la el pentru că e foarte curat şi pentru că imagine plus scenografie plus figurile expresive ale actorilor şi figuranţilor îţi dau senzaţia că te-ai întors în timp. Dar filmul nu mi se pare mai bun decît Funny Games, La Pianiste sau Caché, deşi este mai bun decît Code inconnu. E interesant pentru lucrurile pe care te face să le gîndeşti singur dar, aşa cum bine spunea un jurnalist la conferinţa de presă, preferă să pună multe întrebări decît să şi răspundă la ele. E, în orice caz, unul dintre puţinele filme rotunde din Competiţia Oficială a acestui an. Fără lungimi, fără scăpări, fără horror gratuit, fără sex nejustificat, fără părţi ale corpului tăiate aiurea şi aruncate pe geam ş.a.m.d.

A.L.Ş.: Ca în filmul filipinez, da. Dar asta cu "Haneke preferă să pună multe întrebări decît să răspundă la ele" cred că am scris-o şi eu, pe undeva, despre filmele sale în general. Iar lucrul acesta vine din faptul că Haneke a învăţat lecţia nr. 1 a Filmului Reflexiv (cum face el): cu cît pui mai multe întrebări, cu-atît nu mai e cazul să răspunzi la ele - pentru că acele întrebări puse de film se deschid în altele, infinite, refractate de fiecare spectator. În plus, cred că a aflat şi de la Flaubert că "la bêtise, c'est de conclure"...
Ştiu că ţi-a plăcut mult Un prophète al lui Jacques Audiard (ca şi mie, de altfel). I-ai fi dat Palma?
I.B.: Nu cu toate mâinile. Poate că aş fi preferat să nu fi dat Palma nimănui. Un prophète e foarte sigur lucrat, e colţos, dar e foarte bine gîndit. Audiard e un perfecţionist şi în primul rînd nu se aruncă să filmeze pînă nu are un scenariu în care crede. (Ca Porumboiu). Problema e că încercarea lui de a depăşi limitele filmului de gen (despre experienţa închisorii) nu duce la ceva prea nou. Cred că Un prophète rămîne în interiorul genului ca un film foarte solid, dar nu face revoluţie în cinema. Nu te lasă paf, topit de admiraţie. Mie îmi place Jacques Audiard, însă am senzaţia că De battre mon coeur s'est arrêté sau Sur mes lèvres mi-au plăcut mai mult. E adevărat că nu au fost la fel de greu de făcut ca acesta, dar aveau mai multă subtilitate.

A.L.Ş.: Mie mi-a mai plăcut foarte mult, de el, Un héros très discret - un film foarte curajos, de altfel, pentru că privea dintr-o perspectivă lipsită de concesii (dar foarte inventiv) colaboraţionismul francezilor... Cum ţi s-a părut palmaresul?
I.B.: Cât de cît fair, cu excepţia premierii lui Kinatay, lucru de care mă temeam şi la care mă aşteptam (pentru că ştiam de anul trecut că filipinezul Brillante Mendoza are succes cu anti-cinema-ul lui la publicul extravagant). Era, la fel, de aşteptat ca fiecare să primească o feliuţă din tort. I-au dat Charlottei Gainsbourg Premiul de interpretare feminină, pe merit de altfel, şi aşa s-au spălat pe mâini cu Antichrist-ul. Mi-ar fi plăcut să-i dea Premiul de interpretare masculină lui Tahar Rahim, care duce Un prophète pe umeri şi apare în toate secvenţele. Christoph Waltz e foarte bun, dar nu are decît rol episodic în Inglourious Basterds (ca toţi ceilalţi, de fapt). Uite, ar fi putut premia bucăţele. Partea a doua din The Time that Remains de Elia Suleiman sau prima parte (sau o versiune comprimată) din Soudain le vide de Gaspar Noé (care nu era deloc rău, dar de ce era nevoie de două ore şi 50 de minute pline de erotism, flashback-uri melo cu părinţii morţi şi o întrerupere de sarcină la care îţi vine rău?)...

A.L.Ş.: Asta cu premiatul pe bucăţele e foarte nostimă, în plus arată foarte sugestiv că, de fapt, niciun film nu ne-a dat pe spate, ca să fim sinceri pînă la capăt! Or fi de vină aşteptările noastre nerealiste (şi nevrotice: am spus o dată că această aşteptare compulsivă a Capodoperei Obligatorii - doar e Cannes-ul, nu? - are ceva nevrotic), o fi de vină blazarea, or fi de vină filmele (care-au fost bunicele sau bune, dar nu excepţionale) sau o fi de vină, pur şi simplu, Cinema-ul însuşi, care dă impresia că gata, nu mai are ce să inoveze, ce să inventeze... Deşi, îţi dau dreptate, Soudain le vide (după titlul francez, prilej de jocuri de cuvinte la îndemînă gen "Soudain le bide" / bide = rebut, eşec) sau Enter the Void (după cel englezesc) a fost - de departe - cel mai ambiţios şi mai curajos film din competiţie, imediat după Antichrist. Mai curajos pentru că von Trier e cine e, la poziţia lui nu risca mare lucru, în schimb Noé e încă un tînăr regizor nu foarte cunoscut şi deja foarte controversat...
Şi iar simt nevoia să-l "apăr pe Tarantino" - mai bine zis pe actorul său, austriacul Christoph Waltz. E drept că rolul e întrucîtva episodic, dar Waltz îl face entuziasmant, e un adevărat actor de compoziţie - în timp ce tînărul Tahar Rahim din Un prophète, nu ştiu, pare că nu joacă, ci că este. Este de acolo, cum spunem noi - cam ca actorii aceia neprofesionişti din Gomorra, care mulţi erau mafioţi. Adică nu-mi dau seama cît este actorie şi cît, pur şi simplu, naturaleţea de a fi în faţa camerei îmbrăcînd (mai degrabă decît jucînd) un personaj care îţi este, pînă la urmă, atît de apropiat... În timp ce Waltz, în mod evident, nu este nici colonel, nici nazist (lol). Nu ştiu dacă eşti de acord?
I.B.: Nu, normal că nu sînt. Prefer naturaleţea pentru că bănuiesc că în spatele ei stă enorm de multă muncă, prefer un actor care pare "de acolo" mai ales pentru că ştiu că probabil nici nu e "de acolo". Mi se pare infinit mai greu să dai impresia că eşti personajul. Ştii că am avut press junket cu Tahar Rahim. A povestit nişte chestii uluitoare despre cum, în a opta zi de filmare (din cele patru luni!) a avut dintr-o dată senzaţia că înţelege perfect personajul, mediul lui şi justificările acţiunilor sale. Şi, mai spunea tînărul Rahim, după acest declic magic n-a mai ieşit din personaj nici după ce s-au terminat filmările. Mergea să-şi ia de mîncare de la magazin sau se vedea cu prietenii în vreun spaţiu închis şi pleca, nu suporta. Îl lovea claustrofobia. Inglorious Basterds e, fireşte, alt gen de film. Nu cred că Tarantino sau Waltz au vrut să ne facă să credem în existenţa reală a acelui neamţ genial în lingvistică şi intuiţie. Caricatura se vede de la o poştă prin textura filmului, iar Waltz e, într-adevăr, sarea, piperul, acul şi aţa entertainingului metatextual al lui Tarantino. Din acest punct de vedere, da, Christoph Waltz îşi merita premiul, pentru că prin el juriul a premiat filmul.