Lazy Basterds - Cannes 09

Din motive obiective, acest text - care pare a comenta cumva palmaresul festivalului - va fi însoţit (urmat?) de niscai poze, mai mult sau mai puţin reuşite (relevante, cinematografice, etc), dar rezolvate la faţa (uneori la spatele, deh) locului. Be gentle.

A 62-a ediţie. Organizatorii au fost leneşi, cineaştii au fost leneşi, până şi cronicarul s-a molipsit. A nu se înţelege că n-au existat şi excepţii. Care uneori rimează cu decepţii.

Directorul artistic Thierry Fremaux a fost cel mai leneş. A primit în competiţie, cu ochii larg închişi, numele mari şi foarte mari ale cinema-ului, trimiţând în secţiunea paralelă Un Certain Regard cel puţin două titluri care s-ar fi putut lupta lejer pentru Palme d'Or: Poliţist, adj., de un Corneliu Porumboiu mai radical ca niciodată, şi Mother, de un Bong Joon-ho mai în formă ca oricând. E drept că monsieur Fremaux a lăsat cu totul pe dinafară pe domnii Coppola (al cărui Tetro, care seamănă suspect de mult cu debutul unui student, a deschis finalmente Quinzaine des Realisateurs) şi Jarmusch (al cărui Limits of Control merge la San Sebastian), dar asta nu-l scuză cu totul.

Din cale-afară de leneşi s-au dovedit şi domnii Pedro Almodovar, Johnnie To şi Ken Loach. Primul a înjghebat o poveste (Los abrazos rotos) brodată pe temele-i clasice (dragoste, moarte, regie), uitând, ca niciodată, să ne implice afectiv şi pe noi, cei din faţa ecranului; ce-l de-al doilea a însăilat un omagiu Samuraiului pe un scenariu scris pe colţul mesei şi în 15 minute - e drept că Johnny Hallyday (într-un rol - Frank Costello, nota bene - croit pentru Delon) e un monument în sine şi e drept că regizorul poate fi flamboaiant vizual şi-n somn, dar Vengeance rămâne doar o serie B stilizată până la saturaţie şi atât; în fine, cel de-al treilea nici nu s-a mai obosit să inventeze ceva - a acceptat un scenariu / comandă (Looking for Eric) în care un poştaş morocănos se sfătuieşte cu... Eric "I'm not a man, I'm Cantona!" (as himself) în ceea ce-i priveşte viaţa amoroasă şi derapajele copiilor, într-un mix de film social şi fantastic care funcţionează rar sau deloc.

Şi despre domnul Quentin Tarantino s-ar putea spune că a fost oarecum leneş, dar, ca întotdeauna în cazul său, lucrurile nu sunt ceea ce par a fi. Inglourious Basterds, mult-aşteptatul său epic de război, nu seamănă, într-adevăr, cu clasicele de gen, dar nu seamănă nici cu ce promitea regizorul - nu tu carnagii, nu tu acţiune, "bastarzii" sunt un fel de figuranţi, Brad Pitt abia adună 25 minute de ecran (din 150). Ceea ce nu-i neapărat un lucru rău - cei care-i reproşează autorului că se vorbeşte prea mult să facă bine să-i revadă filmele, iar cei care voiau mai mult Pitt să facă bine să aplaude cum se cuvine revelaţia, austriacul Christoph Waltz, formidabil în chip de colonel SS Hans Landa, rasat, nazist (de data asta rimează cu lingvist) şi fermecător, ceea ce mă face să mă gândesc că poate filmul (în care QT rescrie istoria cu nonşalanţa şi panache-ul caracteristice) ar fi funcţionat mai cinstit dacă se chema The Jew Hunter. On second thought, no. E minunat aşa cum e.

Spuneam mai sus că până şi cronicarul s-a molipsit: "decât" 24 de filme văzute, un anti-record absolut. Dar tot mai sus spuneam ceva de excepţii - oameni care au muncit, nu glumă... Provocatorii de serviciu, domnii Lars von Trier şi Gaspar Noé s-au dat (în cazul ultimului, la propriu!) peste cap să stârnească (încercuiţi şi voi unde vi se pare mai interesant) proteste-huiduieli-leşinuri-hohote (mai mult sau mai puţin nervoase). Antichrist a enervat mai mult ca urmare a dedicaţiei finale ("lui Andrei Tarkovski") decât a masturbărilor sângerânde sau auto-mutilării ultra-comentate; Enter the Void, un soi de trip filmat cu camera subiectivă, în care sufletul unui dealer asasinat pendulează prin şi pe deasupra unui Tokyo incandescent şi sfârşeşte prin a se insinua deopotrivă într-un avort şi un futai (filmat în gros-plan, din interior, hahaha!) a enervat datorită lungimii (2h45!) şi a zoom-urilor, de la obositoare în sus.

Antichrist iese necenzurat în Europa şi "blurat" la yankei; Enter the Void repauzează momentan acolo unde-i e locul, pe masa de montaj.

Dar cel mai mult şi mai mult şi mai mult a muncit juriul condus de madam Isabelle Huppert, care a reuşit (?) să premieze aproape jumătate din selecţie (9 titluri din 20!!). Salut prezenţa în palmares a coreeanului Thirst ("vampirizat" de domnul Park Chan-wook), salut premiul de interpretare al colonelului Landa, salut cu plăcere chiar şi premiul inventat pentru venerabilul Alain Resnais (al cărui Les herbes folles constituie încă o veritabilă lecţie de cinema), salut şi adevăratul Palme d'Or, Un prophète al domnului Jacques Audiard, dar mă văd silit să scot limba în direcţia domnului Michael Haneke (al cărui Das Weisse Band l-am ratat cu graţie - se proiecta la concurenţă cu Giu la testa!, al domnului Sergio Leone, în versiune restaurată), film care a înşfăcat potul cel mare din mâinile tremurânde ale şefei de juriu, cea căreia el însuşi i-a adus un premiu de interpretare, în 2002, atunci când a pus-o să se "circumcidă" (ocupaţie tare la modă - vezi şi Antichrist-ul sus-pomenit -, de unde, probabil, şi premiul junioarei Gainsbourg). Vorba unui prieten - câtă imaginaţie, câtă îndrăzneală.

---