3 doamne, şi toate trei... - Cannes, 2009

S-a spus despre Antichrist-ul lui Lars von Trier că e "un film misogin". Ba, a primit chiar şi un "anti-premiu" - acordat de juriul ecumenic - pentru că ar fi, cică, "misogin"... Stupid: când postulezi (ca LvT) că Lumea (= Natura) este "creaţia Satanei", a spune că filmul e "misogin" pentru că Femeia înnebuneşte şi-şi taie clitorisul cu o foarfecă în gros-plan e ca şi cum ai spune că al Doilea Război Mondial a fost rău pentru că soldaţii călcau pe iarbă.

De fapt, Antichrist-ul e la fel de misogin ca My Fair Lady (iar acesta din urmă la fel de "exploatativ" ca Cea mai fericită fată din lume al lui Jude, că veni vorba). Nu misoginia-i păcatul lui cel mai mare; n-aş şti să spun exact care e, dar în mod clar nu ăsta. Ştiu însă că păcatul cel mai mare al selecţiei de la Cannes (ca să fiu, eu, misogin - deci avocatul diavolului) e că filmele celor trei femei din competiţie au fost slăbuţe, iar unul dintre ele - prost de-a dreptul. Ca să parafrazez un poet care numai misogin n-a fost (Minulescu), o să zic şi eu: Le iert. E vechi păcatul, şi nu sunt primele vinovate. Primul vinovat e şeful de la raionul "Selecţii" Thierry Fremaux - care, din câte ştiu, nu e femeie.

Andrea Arnold a venit cu un Fish Tank mai slab decât filmul ei de debut - energicul şi entuziasmantul Red Road (văzut c/o Chirilov la azi-răposatul festival al filmului britanic). Dacă acela îi adusese un premiu al juriului, acesta i-a adus un premiu al juriului ex aequo, ceea ce e, oricum ai da-o, un pas înapoi. Şi părerea mea (= de misogin de o pagină) e că, dacă preşedintă a juriului n-ar fi fost Isabelle Huppert şi dacă în juriu n-ar fi fost alte şase cucoane (dintre care trei, actriţe), Arnold nu primea niciun premiu, pentru că nu-l merita. De la poveste la execuţie, Fish Tank-ul e un fel de fish & chips deja mestecat şi băgat înapoi în cornetul de hârtie. Are decorul şi personajele working class ale lui Ken Loach, o are pe Kierston Wareing (actriţa-senzaţie a lui Loach din It's a Free World), îl are pe Michael Fassbender (actorul-senzaţie din Hunger al lui Steve McQueen) - plus o tânără senzaţională, într-adevăr (Katie Jarvis), care are ceva din sălbăticia crudă a lui Emilie Dequenne în Rosetta fraţilor Dardenne. Dar asta e tot, căci restul se reduce la un story gen "girl Billy Elliot waiting to get laid"... Altceva nu e, şi nici tensiune nu prea se strânge; finalul este la fel de fâsâit ca finalul din Le silence de Lorna al amintiţilor fraţi.

Deja-palmdorizata Jane Campion a livrat, şi ea, un produs comestibil, dar care nu prea avea gust. Gustul s-a dus în decoruri, costume şi imagine: Bright Star - despre povestea de dragoste (castă!, cum altfel?) dintre poetul John Keats şi Fanny Brawne (Ben Wishaw şi Abbie Cornish) - seamănă cu un film Hallmark făcut după un "concept" al decoratoarei de la Laura Ashley. Sau cu o piesă dintr-un muzeu al ţesăturilor - sala începutului de sec. XIX: admiri cusăturile, texturile, ţesăturile, deci, dar toate sunt în cutii de sticlă pe care scrie "Nu atingeţi!". Sau (cum a zis un cronicar francez) cu un "merenghi haute-culture" - cultură-în-prăjitură, carevasăzică; da, numai că nu cu zahăr, ci cu zaharină, low fat, dietetic ca un (şi asta s-a zis) James Ivory cu buget redus (deci zero călătorii în Italia!). Deşi Keats, săracul, muri în Italia... Keats, autorul ultra-celebrului vers "A thing of beauty is a joy forever", ar fi murit în chinuri mai atroce (la filmul ăsta) decât în chinurile tebeceului (de care-a murit) pentru că tanti Campion (sigură pe marmelada ei culturală) nu se poate abţine să nu "bage poezie" la greu, nătâng-didactic, de parcă ai asista la un crash-course de Keats: John & Fanny, pe canapea, susurându-şi - nuuu, NU "sweet nothings", doar el e Poet iar ea vrea să se cultive, ce dracu! - versurile Lui (el unul, ea altul), ca-ntr-un joc-concurs la care candidata are nesperata ocazie de a fi Ajutată Chiar De Poet! Vă jur: de-atâta cultură, îmi venea să scot revolverul. (Noroc că nu-l aveam la mine.)

L-am avut, în schimb, la Map of the Sounds of Tokyo al lui Isabel Coixet şi am ucis toată distribuţia, povestea, decorul, Tokyo - tot! Filmul ăsta nu e numai prost, e şi cretin. Sergi Lopez e unul din cei mai buni actori europeni, dar aici joacă cu curul (la propriu), iar pe cur are coşuri (de ce trebuie să vedem aşa ceva!?). Mai mult nu vă spun, că iar mă enervez.

Mai bine mergeam la sushi...