Nu, n-am de gând să număr şi nu, nu veţi citi aici un eseu despre starea politică actuală a continentului şi nu, nici măcar o apreciere la adresa filmului omonim, poate cel mai fascinant opus din cariera domnului Lars Von Trier. Lars Von Trier nu vine la Bucureşti - el merge la Cannes, la festivalul cel mare.
Europa vine însă - şi nu singură. 32 de filme vor da năvală pe ecranele patriei în luna mai 2009, sub umbrela tradiţionalului festival european, ajuns Dumnezeu ştie la a câta ediţie. Acuma, ştim cu toţii că noţiunea de festival implică o selecţie, un juriu şi niscai premii - dar "showcase" parcă nu suna la fel de bine, nu? Enfin, indiferent de nume, important e că se întâmplă - ocazie pentru cinefilii mioritici, câţi or mai fi rămas, de a vedea titluri de vază aşa cum trebuie ele văzute. La cinema. După Bucureşti, caravana europeană se mută la Braşov, Timişoara şi Iaşi - dar programul poate fi aflat descărcând fişierul de mai jos, nu de asta sunteţi voi aici. Sunteţi aici ca să aflaţi cam ce filme n-ar trebui să rataţi. Ştiţi cum zic?
Dincolo de numele obligatoriu de bifat - amuzantul I Am from Titov Veles, de Teona Strugar Mitevska (prezentat şi anul trecut la B-EST); bătrânescul Papa di Giovanna, de Pupi Avati; delicatul Les plages d'Agnès, de Agnes Varda; emoţionantul Il y a longtemps que je t'aime, de Philippe Claudel; curajosul Cloud 9, de Andrea Dressen sau provocatorul Home, de Ursula Meier - patrioţii au toate motivele să ţopăie. Nu mai puţin de trei filme româneşti - şi cu nici unul nu ţi-e ruşine. Elevator, de George Dorobanţu, senzaţia indie a anului trecut, făcut în două personaje şi pentru un pumn de dolari, undeva la graniţa dintre şarjă şi experiment: un film care-ţi dă încredere (ştiu, sună patetic, n-am ce face) în viitorul cinema-ului neaoş. Călătoria lui Gruber, de Radu Gabrea, scris de Răzvan Rădulescu după o cărţulie de Curzio Malaparte, mostră de cinema clasic şi oricând valabil, mai ales acum, în contextul dominaţiei noului val: un film care le va aduce aminte celor mai atenţi (vârstnici?) de Domnul Klein, al lui Joseph Losey. În fine, Cea mai fericită fată din lume, de Radu Jude, debut aşteptat din partea unui regizor îndelung şcolit în reclame (nenea uriaş cu capul mic, care citeşte o anumită revistă?) şi scurtmetraje (multipremiatul Lampa cu căciulă şi minunatul Alexandra), pariu riscant pentru spectator (ziua filmării ridicolului testimonial e voit / obligatoriu repetitivă) şi câştigat pentru regizor (tensiunea e dozată savant şi torpilată de un umor nemilos): un film care creşte zdravăn mai ales post-vizionare, în cadrul unor rememorări aplicate. Ştiţi cum zic?
Highlight-ul internaţional al întreprinderii sunt, de fapt, două. Italienescul Gomorra, premiat la Cannes şi fentat la Oscaruri, e un expose atât de necruţător al corupţiei, al asasinatelor şi al mizeriei din miezul peninsulei încât autorul romanului care stă la baza filmului, Roberto Saviano, a fost ameninţat cu moartea şi trăieşte (încă!) sub protecţia poliţiei. Regizorul Mateo Garrone are toate motivele să fie mândru - amestecul sec de realism şi grozăvenie, articulat perfect de o imagine şi un montaj care ar trebui să facă şcoală, funcţionează asemenea unui pumn în stomac. Belgianul Le silence de Lorna, premiat la Cannes şi fentat la Oscaruri (unde am mai citit chestia asta?), a avut parte, straniu, de cronici împărţite. De o parte cei care îi salută pe autori, fraţii Dardenne (dublu premiaţi cu Palme d'Or), indiferent de subiect sau setting (deşi cronicile lor sociale sunt întotdeauna realizate în aceiaşi parametri, dacă-mi permiteţi ingineria); de cealaltă parte cei care le-au reproşat (caraghios) excesul elementelor de gen (în speţă, thriller), uitând că nu-i prima oară că le exploatează, şi alunecarea finală pe un teritoriu oarecum străin. Rămâne să judecaţi singuri ce şi cum - eu n-aş vrea să închei fără a aminti prezenţa în selecţie a regizorului macedonean Milcho Manchevski, un gentleman extrem de talentat care, după debutul formidabil din 1994 cu Before the Rain, şi-a tot belit cariera la Hollywood, fiind concediat cam de la cârma fiecărui proiect pe care punea mâna. Noul său film, Shadows, înseamnă aşadar o întoarcere acasă, care ar trebui apreciată cum se cuvine. Ştiţi cum zic.
Descarcă programul Festivalului Filmului European 2009 aici.