După primele zile, competiţia oficială de la Cannes 2009 - mai solidă decât în ceilalţi ani

După primele zile ale competiţiei canneze, sufragiile criticilor merg spre "bildungsromanul" lui Jacques Audiard, Un Prophète, şi spre melodrama de epocă Bright Star, semnată de australianca Jane Campion. Cu o excepţie - nereuşitul Kinatay, de Brillante Mendoza, Competiţia Oficială a celei de-a 62-a ediţii a Festivalului de la Cannes e mai solidă şi mai compactă decât în anii precedenţi.

"Abonaţii" festivalului, termen pe care delegatul general al Cannes-ului, Thierry Frémaux, îl combate cum poate, au venit cu lecţiile bine făcute, chiar dacă presa speculase înainte de începerea festivalului pe marginea faptului că multe dintre filmele care concurează pentru Palme d'Or sunt filme de gen. Park Chan-wook a produs, ce-i drept, o melodramă cu vampiri, Thirst, dar una spectaculoasă, parodică, autoreferenţială, intens erotică şi profund metafizică. Un film frumos şi visceral, deşi scăpat la un moment dat din mână.

Jacques Audiard, unul dintre cei patru francezi din Competiţia Oficială, a prezentat ieri Un Prophète, care nu e doar un film dur despre un delincvent magrebian şi lumea interlopă din închisorile franceze ci, ca de obicei în filmele lui Audiard, un film despre uciderea simbolică a tatălui şi ieşirea la lumină (lăsând un candidat puternic la premiul de interpretare, pe tânărul Tahar Rahim.). Ambele filme au plăcut jurnaliştilor care şi-au amânat ieşirea înainte de final pentru a prinde locuri la calculator, numai pentru a vedea sfârşitul. Un Prophète s-a şi instalat în fruntea topului alcătuit de zece critici străini în revista Screendaily (cu apariţii zilnice consacrate festivalului). El are 3.4 puncte, cu 0.1 mai mult decât filmul lui Jane Campion. Cu Bright Star, australianca reînnoadă cu filmul de epocă. E adevărat că povestea de dragoste dintre poetul John Keats şi vecina lui fascinată nu de poezie cât de modă, are o frumuseţe plastică ce îl apropie de The Piano, dar prea desele momente când eroii îşi recită versuri sfârşesc prin a plictisi spectatorul.

Ang Lee, autorul lui Brokeback Mountain, respectiv Crouching Tiger, Hidden Dragon, a venit la Cannes cu un film superb, Taking Woodstock, care a plăcut mai puţin criticilor americani şi mai mult celor europeni. Relatând istoria reală a împrejurărilor prin care s-a organizat în 1969 concertul de la Woodstock, Ang Lee face cel mai frumos din punct de vedere vizual film văzut până acum în Competiţia Oficială a Cannes-ului din 2009, dar şi cel mai bine legat. Un film despre maturizare şi eliberare turnat în culori calde ce devin fabuloase în cursul experimentării de către erou a LSD-ului. "Cea mai mare provocare a filmului a fost să orchestrez ansamblul actorilor, majoritatea figuranţi", a spus Ang Lee la conferinţa de presă. "Tinerii din ziua de azi arată altfel decât tinerii de odinioară. A fost o provocare interesantă", a declarat regizorul care a creat cu ajutorul a sute de tineri figuranţi secvenţe demne de un film documentar. Acurateţea detaliilor, simplitatea poveştii, umorul unor personaje, regia delicată, dar fermă fac din Taking Woodstock, un film care are de ce spera la un premiu.

Cel mai puţin inspirat film văzut până acum în Competiţia Oficială e Kinatay, de Brillante Mendoza. Anul trecut, filipinezul a fost inclus în competiţie cu Serbis, un film la fel de violent din punct de vedere auditiv şi la fel de debil în privinţa calităţilor estetice, dar recomandat de sămânţa de scandal dată de secvenţele erotice. Acum, Mendoza parcă a văzut Poliţist, adjectiv-ul lui Porumboiu înainte şi s-a decis să atace un subiect asemănător. Aproape întreg filmul înfăţişează călătoria unui tânăr de la şcoala de poliţie din Manila alături de poliţişti cu experienţă, pentru a vedea cum e pedepsită o stripteuză care n-a furnizat informaţiile dorite. Mendoza are o idee vagă despre cum ar trebui să facă cinema, dar el nu face film. Kinatay e "ceva" în care totul huruie, scârţâie, agresează auzul, dar care plictiseşte din primul sfert de oră. Filmul e cu mult în urma lui Poliţist, adjectiv a cărui inteligenţă e egalată de eleganţa construcţiei şi a regiei. Greu de înţeles de ce Kinatay a fost preferat în Competiţia Oficială lui Poliţist, adjectiv.

Corneliu Porumboiu nu a mai prezentat filmul înainte de proiecţie, oricum actorii Ioan Stoica şi Irina Săulescu se întorseseră deja în România. Dar cineastul, care în timpul proiecţiei a stat la standul României, dând interviuri sau întreţinându-se cu alţi români, a avut parte de o mare surpriză. Tatăl său, Adrian Porumboiu a venit neanunţat pe Croazetă. "Nu ştiam că vine, de aceea nici nu aveam invitaţie pregătită pentru el. Producătoarea Marcela Ursu s-a dus cu el şi cu badge-ul meu ca să îl ducă în sală", a declarat Corneliu Porumboiu pentru Mediafax, adăugând că, spre deosebire de tatăl său, mama sa a văzut deja filmul de vreo patru ori.

După cronicile elogioase din Variety şi Screen International, a venit rândul revistei The Hollywood Reporter să scrie despre Poliţist, adjectiv. Deborah Young e de părere că filmul înfăţişează o procedură judiciară "sofisticată din punct de vedere cinematografic, dar lentă", considerând că filmul ar trebui să-i "farmece" pe critici şi mai puţin pe spectatorii plătitori de bilet. Deborah Young a apreciat cel mai mult secvenţa-cheie a filmului, când menirea legii, existenţa legii morale şi puterea Academiei Române de a hotărî corecţii ale limbii "sunt strălucit expuse", chiar dacă îţi ia ceva timp până să ajungi acolo. Criticul american vede filmul mai mult ca pe un "studiu de caractere". Prin "stilul necăutat, dialogul esenţial şi descrierea subtilă a societăţii în tranziţie", al doilea lungmetraj al lui Corneliu Porumboiu se leagă, în opinia revistei The Hollywood Reporter de precedentul său film, A fost sau n-a fost?, recompensat în 2006 cu Premiul Caméra d'Or la Cannes. Există unele zvonuri potrivit cărora Poliţist, adjectiv ar fi candidatul principal la premiul secţiunii Un Certain Regard, al cărui juriu e prezidat de cineastul italian Paolo Sorrentino.