Când văd critica de film transformându-se în jurnalism, mă enervez îngrozitor

În competiţie pentru Palme d'Or cu Le Prophète, Jacques Audiard a acordat un interviu Agenţiei Mediafax în care vorbeşte despre tema sa predilectă, creşterea, şi despre teama că filmul său, povestea unui tânăr care se descoperă în închisoare, va fi perceput de presa franceză ca un film social.

Iulia Blaga: Care a fost motivul pentru care v-aţi apropiat de acest subiect?
Jacques Audiard: Ce m-a interesat la eroul meu este faptul că nu e un criminal în adevăratul sens al cuvântului. În Franţa se spune că închisoarea este şcoala crimei. Da, de acord, dar eu am reţinut faptul că în interiorul acestei expresii există cuvântul "şcoală". Poate că asta e ironia, dar dacă n-ar fi existat închisoarea, eroul n-ar fi fost un asasin. Dar ce ar fi fost? Ar fi fumat iarbă, ar fi furat, s-ar fi prostituat? În orice caz, închisoarea l-a educat, i-a dat o identitate.

I.B.: În toate filmele dumneavoastră personajul central parcurge un fel de educaţie şi ajunge la lumină. Nu aş spune că faceţi acelaşi film... Dar aproape. (Râde). Dar aceasta e tema dumneavoastră favorită. Eroul poate fi un dur, dar înlăuntrul lui există ceva bun, un miez dulce.
J.A.: Nu ştiu cum să explic, dar e adevărat că bildungsromanele m-au atras întotdeauna: eroul care intră într-o poveste şi iese transformat, după ce a învăţat nişte lucruri. Cred că din punct de vedere dramaturgic e foarte interesant şi eficace să urmăreşti felul în care cineva absoarbe nişte învăţăminte. Nu ştiu ce cuvânt să folosesc...

I.B.: Ucenicie?
J.A.: Da. Există un filosof american pe care îl apreciez mult, Stanley Cavell. El a scris un eseu remarcabil despre cinema, în care vorbeşte şi despre astfel de lucruri, La Poursuite du bonheur. Aici aprofundează această temă a creşterii prin acumulare de cunoştinţe.

I.B.: A existat un film american căruia i-aţi făcut cu ochiul, aşa cum s-a întâmplat cu De battre mon coeur s'est arrêté care era un remake?
J.A.: Acela era un remake, da, iar aici a fost vorba numai de citate. De pildă, cel de la începutul filmului când personajul împătureşte un bilet pe care îl despădureşte la final, la ieşirea din închisoare. Acest lucru vine din The Scarecrow, filmul lui Schatzberg.

I.B.: Există multe filme violente la Cannes în acest an. Aveţi impresia că pluteşte ceva în aer?
J.A.: N-aş putea spune pentru că nu am văzut deloc filme de când am venit pe Croazetă. Când fac un film, mi-e foarte greu să văd şi alte filme. De fapt, de multă vreme n-am mai văzut film.

I.B.: S-au făcut multe filme despre detenţie. Prin ce anume abordarea dumneavoastră a fost deosebită?
J.A.: A trebuit să văd aceste seriale, Oz, de pildă, ca să-mi pot face filmul. Pană la urmă am sfârşit prin a mă demarca de aceste stereotipuri. Nu am vrut nici să fac un film în care să spun lucruri. Nu acesta e cinemaul pe care îl doresc. Nu vreau să fac un cinema stalinist, ci unul care să ofere emoţii. Cinematograful e o artă. Dacă nu, e documentar. Am făcut cinci filme, nu mult. Am vrut cu acest film să ofer o amplă imagine cinematografică unor oameni care nu dispun de aceste imagini.

I.B.: Ce capitol al realizării unui film vă ia cel mai mult timp?
J.A.: Am nevoie de foarte mult timp pentru scrierea scenariului. Nici când filmez nu mă opresc din scris. Uneori am douăzeci de variante de scenariu.

I.B.: Au existat clişee pe care aţi dorit să le evitaţi în film?
J.A.: Da, imagini ale închisorii care azi au devenit clişee mai ales din pricina serialelor de televiziune. Dar sunt şi clişee pe care nu le-am putut evita. De pildă, mafia corsicană pe care nu o cunosc, de aceea a trebuit să recurg la un clişeu. Pentru un film de gen ai nevoie de clişee ca de nişte semne de recunoaştere. Clişeele sunt uneori o modalitate de o povesti repede.

I.B.: Nu credeţi că filmul dumneavoastră va fi perceput în Franţa ca cinema social şi nu ca cinema de artă?
J.A.: Nu am încredere în cinemaul social. Dar această lectură socială nu mă interesează absolut deloc. Ştiţi probabil că există acum în Franţa o întreagă dezbatere despre penitenciare, dar eu nu vreau să intru în aceste discuţii.

I.B.: Dar intraţi oricum, fără să vreţi.
J.A.: Asta e, răspund pe de lături. (Râde.). Eu iubesc cinemaul şi aş vrea să se vorbească în cronicile de film despre cinema, nu despre tematica socială. 80% din articolele pe care le-am citit în 2008 despre Entre les murs, de Laurent Cantet, se refereau la social şi nu la film în sine. Dar să se spună naibii odată că Laurent Cantet e un cineast foarte tare şi să nu ne mai înnebunească cu faptul social. Se foloseşte de social? Normal, arta se foloseşte de social ca să producă metafore.

I.B.: Aţi văzut filmul lui Laurent Cantet?
J.A.: Încă nu. Chiar dacă facem filme diferite, ştiu unde se situează ca cineast. Nu am nevoie să-i văd filmele, dar o să i le văd într-o zi. Dar când văd critica de film transformându-se în jurnalism, mă enervez îngrozitor. Eu vin dintr-o generaţie care avea o critică de film teribilă. Ne certam pe marginea filmelor. Era genial. Acum....