Cannes, adjectiv (2009)

Între un zbor la dus cu Michel Platini şi toată delegaţia UEFA, şi un zbor de întors cu bagajul rătăcit la Geneva, Cannes-ul din acest an a avut părţile lui bune şi părţile lui problematice. Pe de-o parte, criza financiară s-a simţit de la materialul genţii de festival până la vânzările din market, pe de alta filmele din selecţie au arătat că nici societatea n-are toate umorile la un loc, nemaivorbind că în acest an niciun film n-ar fi meritat Palme d'Or-ul cu totul (filmul lui Porumboiu Poliţist, adjectiv fiind trimis în secţiunea Un Certain Regard).

Dar nu cred că a mai văzut Cannes-ul o ediţie în care violenţa şi sexul să fie cel mai mic numitor comun al filmelor. E evident că există o dezordine internă a societăţii de azi, trădată de erotismul redundant şi de violenţa exacerbată.

În general, niciunul, nici celălalt nu par gratuite, dar tocmai faptul că au fost aşa numeroase îţi dă de gândit că sunt mai degrabă nişte simptome şi că artiştii, cu antenele lor delicate, captează toate distorsiunile din mentalul epocii lor.

Scurtă recapitulare aleatorie:

Eli Roth e în Inglorious Basterds un soldat celebru pentru că ucide soldaţi germani cu bâta de baseball. Imagini verosimile, zici că sunt pe bune. Scalpurile fasciştilor sunt pe urmă decupate ca nişte trofee.

Grosplan, în acelaşi film, pe degetul arătător al lui Brad Pitt adâncit până la jumătate în rana de pe piciorul lui Diane Kruger. Brrrrr!

Efectele speciale fac azi ca orice oroare să pară reală, dovadă şi foarfeca ce retează labiile lui Charlotte Gainsbourg în Antichrist-ul lui Lars Von Trier. Sau gamba găurită a lui Willem Dafoe (piatra de moară ataşată ulterior poate fi văzută ca o metaforă, dar cui prodest? Antitetanosul nu se mai face. Spectatorul e tetanizat de-a dreptul.).

Prostituata din anti-filmul ediţiei, Kinatay (regia Brillante Mendoza), tăiată bucăţi şi aruncată pe geam după ce e violată şi ucisă (dar pe Mendoza îl poţi suspecta fără remuşcări de artificii gratuite.).

Carotide secţionate în Thirst, de Park Chan-wook, sângele perfuziilor băut ca suc organic (mă rog, gluma funcţionează pentru că sud-coreeanul parodiază filmele de gen.).

SAU:

Sex sălbatic şi în relanti în acelaşi Antichrist. Debutul filmului te ţine cinci minute cu respiraţia în gât pentru că rezumă ca nicăieri altundeva esenţa festivalului - "euforia de dinaintea dezastrului"-, înnodând sex şi moarte în poate cel mai grăitor sâmbure al ediţiei.

Antichrist-ul a fost pe nedrept huiduit. Von Trier, tulburat cum e (a declarat la conferinţa de presă că e în mâinile lui Dumnezeu şi că e cel mai bun regizor din lume, deşi nu e sigur că Dumnezeu e cel mai bun Dumnezeu), nu face decât să preia neliniştile epocii sale. Punând semn de egalitate între femeie şi Antichrist, cineastul nu face decât să-şi nege, să-şi anuleze existenţa. (Numai soţia sau mama lui Von Trier să nu fii.).

Amorul pasional care frizează moartea, şi o şi depăşeşte, în Thirst, filmul sud-coreeanului Park Chan-wook despre vampiri, unul dintre cele mai frumoase filme de gen realizate vreodată.

Poate în niciun alt film despre vampiri cuplul nu copiază mai evident relaţia gen Bonnie şi Clyde şi nu te face să înţelegi mai bine cam cum se traduce vampirismul în termenii relaţiei pasionale.

Sexul inutil şi penibil dintr-unul dintre cele mai slabe filme din Competiţia Oficială, Map of the Sounds of Tokyo, de Isabelle Coixet, care nu te-a făcut decât să te enervezi şi mai mult că i-a ocupat locul lui Poliţist, adjectiv, de Corneliu Porumboiu, pe care mulţi critici îl vedeau concurând pentru Palme d'Or.

Erotismul permanent care însoţeşte aproape toate cele două ore şi 50 de minute ale lui Soudain le vide de Gaspar Noé, un fel de ecranizare a Cărţii tibetane a morţilor, în care aparatul de filmat trădează punctul de vedere al unui spirit care tocmai şi-a părăsit corpul, dar care nu poate părăsi universul lui familiar. Filmul e mult prea încărcat, ar fi interesant un film minimalist pe acest subiect. Cine se oferă?

Ar mai fi multe exemple în ambele direcţii. Ce este evident e că niciun film din Competiţia Oficială din acest an nu a întrunit unanimitatea criticii, nu s-a impus ca evidenţă de necontestat.


Un Palme d'Or compensator

Das weisse Band, filmul austriacului Michael Haneke, până la urmă răsplătit cu Palme d'Or (pentru că Haneke era prieten cu Isabelle Huppert, preşedinta juriului - spun unii, pentru că era cel mai onorabil - spune restul) nu e mai răvăşitor decât Funny Games, cu care Haneke a venit în 1997 tot în Competiţia Oficială, nu e mai bun decât La pianiste sau Caché (pentru care austriacul a mai fost premiat pe Croazetă), dar e un film cu o imagine frumoasă, în alb-negru, metalică şi rece, un film coerent, care are atmosferă şi care, mai ales, nu îţi serveşte morala cu polonicul.

Probabil că "se pune" şi faptul că e primul Palme d'Or din cariera lui Haneke. În schimb, ar fi fost trist ca Almodóvar să fi primit primul său Palme d'Or pentru Los abrazos rótos, un film sub nivelul precedentelor sale filme.


Cineast român, adjectiv

Dacă Haneke caută "rădăcina răului", Poliţist, adjectiv coboară şi mai mult şi se interoghează asupra proprietăţii termenilor şi a mijloacelor prin care judecăm nu doar adevărul realităţii, ci şi pe cel al operei de artă.

Corneliu Porumboiu face, cred, un salt de două trepte de la precedentul A fost sau n-a fost?, livrând un film al cărui miez nu i s-a revelat decât la a treia variantă de scenariu. Un film ca o "ceapă", care la fiecare vizionare mai aruncă o haină. Pentru spectatorul deştept din fiecare.

Din Amintiri din Epoca de Aur de Cristian Mungiu, Ioana Uricaru, Hanno Höfer, Constantin Popescu şi Răzvan Mărculescu, cel mai mult mi-a plăcut capitolul semnat de Hanno Höfer, care mi se pare că a surprins cel mai bine atmosfera perioadei, fără a-şi propune să facă şi un comentariu asupra ei.

Dacă Poliţist, adjectiv va fi mai greu de înţeles şi digerat de publicul de mall, filmul-omnibus scris şi produs de Mungiu cred că va avea mai multă priză la spectatorii români.

La final, să ne distrăm cu o mică listă retrospectivă cu numele românilor botezaţi de revistele care apar la Cannes pe durata festivalului:

Cristi Piui
Luminata Gheorghiu
Cristian Mungliu
Constantin Pupescu.