Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Festivalul TIFF 2009

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Sîmbătă. Ziua a doua - TIFF 2009


mai 2009
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Mă distrează titlurile pe care le au relatările mele, parcă aş număra zilele de după sfîrşitul lumii. Dacă mă gîndesc la calitatea proiecţiilor de azi din competiţie, atunci, în cazul în care nu se prefigurează un fel de sfîrşit al lumii în realitate, sigur voi avea eu un sfîrşit de articol apocaliptic aici.

Dimineaţa asta a fost blîndă cu mine, prima vizionare am avut-o la orele unsprezece, la cinema Victoria, care-i la cinci minute şi două semafoare de curtea în care locuiesc. Multă lume la film, printre spectatori au fost şi Emil Hurezeanu sau C.T. Popescu, plus o droaie de politicieni, filmul acesta - Il Divo - fiind punctul de plecare în discuţia din această după-amiază (cea de sîmbătă), despre film şi politică, moderată de Alex. Leo Şerban. Pe Leo l-am întîlnit la ieşirea de la Il Divo şi mi-a zis că mi-a semnalat pe cinemagia că în relatarea mea de ieri despre Amintiri din Epoca de Aur am scris că filmul cu activistul e al lui Hanno Hofer, dar de fapt e al lui Răzvan Mărculescu. Al lui Hofer e cel cu fotografii de la Scînteia. M-am bucurat că e aşa, filmul cu activistul e cel mai slab din cele şase (poveste cam forţată, evenimente puţin credibile). Mie îmi plac mult Nightlosers, şi aşa, din melodie în melodie, bucuria de a asculta muzica lor mi-a atras simpatia pentru Hanno Hofer. Iar filmul său (cel cu fotografii, aşadar) îmi pare bun pentru că reuşeşte să creioneze o imagine a ceea ce însemna responsabilitate şi, implicit, stres sub Ceauşescu. În acelaşi timp, şi filmul lui Mungiu e bun. Povestea şoferului care transportă găini. Mi-a plăcut pentru că vine cu o poveste personală în prim-plan, o poveste de dragoste (în mare măsură latentă), a şoferului cu hangiţa, plus o căsnicie ratată (a şoferului), iar valoarea relaţiilor în comunism - relaţiile puteau aduce unei familii toate cele necesare traiului - rămîne doar un fond neostentativ şi, de aceea, cu atît mai teribil odată conştientizată situaţia. Filmul va fi reluat vineri 5 iunie 2009, la TIFF.

Il Divo (care s-ar traduce în engleză ca film star, doar că aci referinţa primară e la supranumele pe care îl avea politicianul în Italia - Divo Giulio - divinul Giulio - unde Divo e şi apelativul pe care îl purta Iulius Caesar în antichitate) reuşeşte să ne introducă în intimitatea lumii politice de top din Italia. Filmul narează faptele de vitejie ale lui Giulio Andreotti, relaţia sa cu clerul, cu masoneria şi cu mafia. Istoria tocmai aici e extrem de interesantă, în urmărirea implicaţiilor pe care le pot avea într-o societate (politică) interferenţele cu religiosul, cu grupările obscure (masoneria) sau cu lumea interlopă (mafia). Filmul abundă în informaţie, de aceea e greu de reprodus după o singură vizionare toată încrengătura politică vizibilă pe ecran. Il Divo are şi dese ruperi de ritm, ca să ţii pasul cu el nu prea ai voie să ratezi replicile personajelor sau informaţiile suplimentare care vin în scris pe ecran. Andreotti pare politicianul perfect, fără mină, fără sentimente, pare invulnerabil şi e impenetrabil. Fără aceste calităţi - dacă e vorba de politică simptomele sale sînt calităţi - sau fără această lipsă de umanitate - dacă e să ne referim la sentimente şi viaţă, probabil că Andreotti nu ar fi fost prim ministru cu trei mandate şi nici nu ar fi ocupat funcţii de ministru (ba de interne, ba de externe, ba al apărării), vreo cincisprezece ani în total. Il Divo e semi-biografie - autorul filmului, Paolo Sorrentino, reconstituie momente din ultimii unsprezece ani de activitate politică la nivel înalt ai lui Andreotti (din 1992, cînd a avut ultimul mandat de prim-ministru, pînă la procesele de la începutul anilor 2000) -, e şi film de investigaţie, e şi thriller cu gangsteri. E de văzut!

Pauză de masă apoi, am trecut pe la restaurantul Ali Baba. Acolo, cu toată grija personalului de a-i piti după tejghea, i-am observat pe cei patruzeci de hoţi în clipa în care a venit nota de plată. Mîncarea e bună, dar pentru un căuş de ciorba, trei linguri de orez cu o mînă de carne de vită cu dovlecel şi o juma de lipie la ciorbă, nota a sărit spre patruzeci de lei. Am mai fost acolo acum o jumătate de an, probabil că atunci hoţii din poveste erau în vacanţă.

După o trecere p-acasă pentru a-mi şurlui faţa şi a mă încălzi puţin, am pornit spre Tokio Sonata, cinema Republica. Filmul mi-a căzut bine. Între noi fie vorba, prima lui parte e bună, dar în a doua o ia pe ulei rău de tot. Trasează cîteva situaţii greu de înghiţit ca veridice în contextul asumat de film pînă în momentul respectiv. Totuşi, am fost pe aceeaşi lungime de undă în mare parte. Filmul vorbeşte despre posibilitatea de a da vieţii un restart, pentru a porni pe calea cu adevărat bună, pe calea îndelung visată. La această posibilitate am tot meditat şi eu în ultima vreme. Şi, într-un final, am găsit cel mai bun răspuns dintre toate răspunsurile posibile! Şi în povestea lui Kiyoshi Kurosawa lucrurile se aşează plăcut. O familie trece printr-o serioasă criză de identitate. Soţii nu-şi vorbesc, nu se ating, viaţa lor şi-a tocit zîmbetul, şi-a pierdut sufletul. Problemele lor cresc - el rămîne fără slujbă, încearcă să ascundă situaţia, ea află întîmplător - şi încep să se răsfrîngă asupra copiilor. Băiatul cel mare se înrolează în armata americană (era o lege care i-o permitea), băiatul cel mic rămîne cal de bătaie între frustrările părinţilor. Dar, pînă la urmă, copilul va fi cel care aduce resursele necesare pentru a reporni. Şi e ok, filmul poate fi văzut, prost nu e!

Lucru pe care nu îl pot afirma despre cele două filme din competiţie prezentate în această seară. Şocant de neinspirate au fost istoriile astea. Calvarul a început cu The Dead's Girl Feast, un film brazilian realizat de Matheus Nachtergaele. Dacă TIFF era un festival de film-antropologic-dar-nu-documentar-ci-de-ficţiune, atunci asta ar fi fost o poveste care s-ar fi încadrat în ideologia evenimentului cultural, dar tot un film slab ar fi fost. Trebuie să vă imaginaţi un soi de telenovelă cu strigoi diafani, care joacă pe tarla după modelul Nuntă mută, pe o muzică izvorîtă din spiritul cenaclului Flacăra. În timpul filmului m-a scos din amorţeală dialogul prin SMS cu Leo. El s-a dus la hotel ca să lupte mai bine cu o posibilă răceală şi m-a întrebat dacă am stat la toată dezbaterea despre film şi politică. I-am zis că nu am stat prea mult fiindcă m-am plictisit să aud cum politicienii locali discută Il Divo şi fac paralele cu starea României. Plus că voiam să ajung la proiecţiile din competiţie. El s-a mirat că nu sînt la pelicula lui Rohmer, eu i-am explicat că nu vreau să aud sîmbătă seara că trofeul a fost cîştigat de un film pe care nu l-am văzut - cum am păţit anul trecut - aşa că sufăr pentru o idee nobilă. El a rîs, am rîs şi eu în sinea mea şi m-am mai uitat o vreme la film. Am simţit iarăşi că îmi scade glicemia, aşa că întocmit un plan de luptă împreună cu Florin (Barbu), care era la fel de leşinat pe scaunul alăturat: eu am plecat după alune, cozonac, lapte şi miere, să avem ce face în caz că filmul următor avea să fie tot o poamă rară, el urma să-mi spună cum s-a sfîrşit sărbătoarea fetei moarte. M-am reîntors la cinema la timp încît să văd chipurile celor care părăseau sala după vizionare. Şi am fost fericit că luasem decizia de a pleca - eu eram deja vesel cînd ei au ieşit de la film. Răzvan (Penescu) a fost cel mai cîştigat, el a ieşit după cincisprezece minute. Deja era clar că avem în faţa ochilor un fiasco.

După douăzeci de minute din Alle Anderen, al doilea competitor în ordinea intrării pe ecran, mă felicitam cu Florin pentru inspiraţia de a cumpăra alune. Filmul acesta avea un substrat interesant - e despre viaţa în cuplu, unde persoanele pretind că se iubesc, dar participă minut cu minut la distrugerea celuilalt. Însă substratul acesta e făcut praf în transpunerea imagistică a ideii. Două ore de vorbărie banală, pauze din vorbit în care nu se petrece nimic, nu tu o ceartă serioasă, nu tu seducţie, nimic. O sută douăzeci de minute de lipotimie. Cînd ne mai reveneam din starea de letargie indusă de film, reuşeam să ne întrebăm dacă asta e viziunea germană asupra minimalismului, speram că va apărea un crocodil pe ecran şi va păpa personajele, aşteptam o pană de curent în Cluj, sau vreun foarfece mergător care să taie pelicula. De data asta n-am avut noroc. Sper că un somn bun va şterge din memorie ele două dude zemoase. Pe mîine, s-auzim de bine!

Descarcă povestea filmelor din TIFF 2009 aici.




 Toate articolele despre Festivalul TIFF 2009


0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


Resurse

 Alte articole de Lucian Maier


Alte articole

 Învăţăturile TIFF-ului - TIFF, 2009, Anca Grădinariu
 Ultima zi - TIFF, 2009, Mihai Chirilov
 TIFF-ul a devenit o instituţie, Gina Şerbănescu, un interviu cu Tudor Giurgiu
 La TIFF 2009, Andrei Creţulescu
 Palmares cu jumătăţi de măsură - TIFF, 2009, Cristina Corciovescu
 Toate articolele despre Festivalul TIFF 2009


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer