Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Festivalul TIFF 2009

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Duminică. Ziua a treia - TIFF 2009


iunie 2009
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Deschid laptopul, mă uit pe net să văd dacă a mai scris cineva despre vizionările de ieri (30 mai 2009) din competiţie. Nu găsesc niciun rînd aşa că mai pun eu cîteva pe slicker.ro ca să îmi sune stereo propriile idei. Abandonez laptopul, ridic jaluzelele, afara era un soare timid. Ies pe terasă, mă uit la catedrala ortodoxă, e la locul ei, aşadar lumea nu s-a schimbat după Dead's Girl Feast. Mă uit pe cer, situaţia nu aşa roz cum părea din casă. Încep să bată clopotele catedralei, aşadar e duminică, mă uit la ceas, în jur de nouă. Mai stau puţin pe terasă, mă întind şi observ că emit tot felul de sunete, ca un căţeluş somnoros. Soarele intră în nori, aşa că intru şi eu în casă. Deschid frigiderul, deschid şi congelatorul să văd cum o mai duce, constat că trebuie dezgheţat. Calculez, mai sînt şapte-opt zile de TIFF, nu îi va fi prea bine dacă îl las să ducă-n spate colosul de gheaţă. Programul festivalului îmi vine în ajutor, mîine nu prea vreau să văd nimic pînă la Shirin al lui Kiarostami, la două şi jumătate. Aşa că programez ceva treburi administrative pe mîine dimineaţă şi merg să lenevesc sub duş. Acolo desenez traseul zilei: Citizen Havel, Chirilov la Meeting Point la cinci, competiţie pe seară la Victoria. Cu o excepţie, planul a fost urmat pas cu pas.

Ies pe la doişpe din casă, trec rapid strada, e aiurea că stă iarăşi să plouă, măcar nu mai e atît de frig ca ieri, îmi spun, între timp ajung la Victoria după ce trec ilegal încă o stradă. Intru la Citizen Havel, sala e aproape plină, faptul ăsta mă bucură. Lîngă mine un domn rîde cu poftă la replicile preşedintelui Cehiei. Documentarul e superb. Sprinţar ca o şampanie bună, m-a bine dispus imediat. Iar dacă e să adaug şi calitatea prezentărilor de culise mi-e clar, între douăsprezece şi două am vizionat cel mai bun film din festivalul deja lăsat în urmă. E realizat de Pavel Koutecky cu discreţie şi respect faţă de omul Havel. Filmul surprinde întîmplări din zece ani de carieră politică a lui Vaclav Havel, anii în care a fost preşedinte al Republicii Cehe (1993-2003). O echipă de televiziune îl urmăreşte la întîlnirile oficiale şi în culisele întîlnirilor oficiale, sîntem conectaţi la viaţa preşedintelui, fără mijlocirea unui narator, doar omul de stat în mediul său. Ca realizare e un fel de Autoportait - documentarul lui Barbet Schroeder despre Idi Amin Dada - doar că aici povestea e şi mai directă: nu există întrebări cărora Havel să le răspundă, nu există un alt scenariu prestabilit decît acela deja prezent ca agendă de lucru a preşedintelui ceh. Că altfel, ca personalitate, nu trebuie să mai spun că între cei doi şefi de stat pomeniţi nu există nicio asemănare. Faţă de Andreotti, că tot a fost vorba de el ieri (în Il Divo), Havel pare un visător. El conduce ţara cu vorba bună, luînd poziţii în situaţiile care se ivesc fără a se ghida după interes, ci după dihotomia bine-rău, unde nu poate alege decît o singură parte. Formaţia umanistă străbate prin fiinţa sa politică, e deschis spre dialog, cugetă fiecare decizie, glumeşte cînd e cazul, e sever cînd e cazul. Suferă şi se bucură în contexte care pot provoca astfel de stări. Se distrează cu Bill Clinton, ironizează diplomaţia română pentru că acordă titlul de doctor oficialilor de rang înalt care poposesc în ţară, se întreţine cu Mick Jagger după ce vede un Rolling Stones live. Şi, mai ales, ştie să se autoironizeze, ştie să fie critic cu sine într-un mod care îl face plăcut. Omul Havel e fain, atît cît e vizibil pe ecran e fain. Nu m-aş mira dacă Băsescu l-a privit drept model, doar că aci e clar că modelul nu are cum să fie ajuns de admirator.

După documentar am dat o raită prin oraş cu scopul de a ajunge la Republica să-mi procur cîteva bilete în avans. Vreo oră a fost soare aşa că am încercat să mă bucur de el. Apoi am trecut p-acasă, unde nu am zăbovit prea mult fiindcă voiam să ajung la întîlnirea de la TIFF Lounge cu Mihai Chirilov. În drum spre întîlnirea aceasta, mi-a ieşit în cale Florin (Barbu), care descoperise că filmul lui Rohmer - Les amours d'Astrée et Céladon - rulează la City Cinema. Am hotărît că trebuie să ajung şi eu la proiecţia asta, fiindcă nu mai aveam ocazia să văd filmul altă dată. În mall erau probleme cu reţeaua electrică, aşa că proiecţia a început cu jumătate de oră întîrziere. Filmul lui Rohmer e aşa şi aşa. Prea lung pentru ceea ce propune. Toată şmecheria estetică, în care stă toată forţa proiectului, e consumată în douăzeci de minute. Les amours ecranizează o părticică dintr-un imens proiect literar (care însumează cinci mii de pagini) gîndit de Honoré d'Urfé. Povestea se petrece în secolul cinci şi e un fel de baladă păstorească precum cele scrise mai tîrziu de François Villon. Doi tineri se iubesc, el cade în capcana întinsă de o admiratoare şi e văzut de iubită cum o sărută, ea nu acceptă trădarea lui, el e în pragul sinuciderii, e salvat de nimfe şi pus la naftalină o vreme; el vrea să o recucerească pe iubita sa, ea ar vrea acelaşi lucru doar că nu mai dă de băiet; după tot felul de cazne afective trase de păr, happy-end. Rohmer e provocator încă de pe generic. El anunţă că a vrut să reconstruiască povestea exact aşa cum e în carte, doar că din cauza industrializării şi urbanizării, locurile mirifice descrise în textul literar au trebuit căutate în alte spaţii decît cele numite în volum. E un tip de anunţ care plasează inteligent o mustrare la adresa contemporaneităţii şi care, în acelaşi timp, rosteşte şi convenţia pe care autorul ar vrea să o acceptăm - transpunerea pasajelor literare ca atare înseamnă afectare, teatralitate, el cere spectatorului să abandoneze sitele realiste de citire a peliculei. În sfera asta filmul funcţionează fără probleme. Doar că toată sfera asta e epuizată în jumătate de oră. După un sfert din film am descoperit tot ce era de descoperit din punct de vedere estetic, aşa că restul e cam plictisitor. Rohmer vrea să realizeze un film-ilustrată, un film în care cadrele să pară ilustrate vii. Obţine efectul acesta, însă chiar trebuie să fii un iubitor de teatru şi de literatură medievală ca să te bucuri de o astfel de ofertă cinematografică şi după ce descifrezi intenţiile regizorului francez. În timpul proiecţiei mi-am imaginat cum ar fi arătat povestea dacă ar fi fost realizată de un alt mare autor francez, Robert Bresson. Cred că Bresson ar fi scos toată lălăiala din film (că personajele nu numai că au majoritatea replicilor sub formă de versuri, dar mai şi cîntă balade specifice epocii în care e plasată acţiunea) şi, mai ales, ar fi tăiat orice urmă de sentiment din rostire. Probabil că realizat de Bresson, Les amours ar fi putut fi un Lancelot du Lac pe tema iubirii, un film lipsit de limbaj corporal, un film lipsit de intonaţie, aşadar un film fără sentimente, un statement despre ceea ce înseamnă filmul de gen - feerie love-story aici - eliberat de semnificanţii săi.

După proiecţie am revenit în centrul Clujului pentru a relua programul competiţional. Ca să văd filmul din mall renunţasem la Hai noroc; pelicula lui Robert Lakatos o să o văd azi (luni), că va fi în reluare după Shirin. Am intrat la My Marlon and Brando, un film turcesc realizat de Husein Karabey. Proiectul în sine e captivant şi nici transpunerea lui în imagini nu e mai prejos. Filmul ăsta e o reconstrucţie documentară a unor situaţii adevărate, reconstrucţia fiind realizată exact de protagoniştii întîmplărilor reale, la aproximativ doi ani după ce faptele reale s-au consumat. Actorul irakian Hama Ali Kahn lucrează la un film în Turcia. Acolo o cunoaşte pe actriţa Ayca Damgaci de care se îndrăgosteşte în mod absolut, răspunsul femeii fiind identic. Filmul reconstituie drumul parcurs de Ayca pentru a-şi regăsi iubitul. Odată început războiul din Irak lucrurile s-au complicat pentru îndrăgostiţi, el e prins în ţara sa, ea în Turcia. El îi trimite video-scrisori (mesaje înregistrate pe suport video) unde îi promite că o va regăsi şi dacă va fi nevoit să parcurgă în mîini drumul pînă la ea, ea îl sună cu patimă şi îl cheamă iniţial, apoi îl trage la răspundere că nu poate veni şi, la urmă, porneşte în căutarea lui. Drumul său traversează realitatea anului 2006, cînd războiul era în plină floare în Irak, situaţia kurzilor de la graniţa dintre Turcia şi Irak nu era prea bună nici ea, iar Iranul era şi el implicat în ecuaţie. Ayca retrăieşte la doi ani distanţă marea aventură a căutării iubitului ei. Situaţia exterioară nu e mult schimbată. Filmul e înregistrat în realitatea directă, fără scenariu, fără o regizare prealabilă. Şi e interesant cum realitatea obiectivă devine subiectul unei manipulări (cinematografice) într-o reconstrucţie fictivă a unui parcurs cîndva real. În acelaşi timp, ficţiunea păstrează termenii realităţii: pînă la urmă situaţia actuală e la fel de încordată ca în urmă cu doi ani, dezastrul social e cel puţin la fel de mare, conjunctura reală e aceeaşi - şi noi le vedem pe ecran. Totuşi, povestea din prim-plan nu mai e cea reală, e doar o simulare a celei reale.

Pe mîine!

Descarcă povestea filmelor din TIFF 2009 aici.




 Toate articolele despre Festivalul TIFF 2009


0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


Resurse

 Alte articole de Lucian Maier


Alte articole

 Învăţăturile TIFF-ului - TIFF, 2009, Anca Grădinariu
 Ultima zi - TIFF, 2009, Mihai Chirilov
 TIFF-ul a devenit o instituţie, Gina Şerbănescu, un interviu cu Tudor Giurgiu
 La TIFF 2009, Andrei Creţulescu
 Palmares cu jumătăţi de măsură - TIFF, 2009, Cristina Corciovescu
 Toate articolele despre Festivalul TIFF 2009


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer