regia: Kiyoshi Kurosawa
Kiyoshi Kurosawa are deja o experienţă de 30 de ani în cinema. Nu l-aş numi neapărat un maestru, dar dă dovadă în Tôkyô Sonata de o bună stăpânire a limbajului cinematografic şi deţine un stil propriu de a colabora cu actorii şi de a crea suspans.
Filmul său din 2008 redă povestea unei familii japoneze oarecare. Tatăl îşi pierde locul de muncă, ceea ce va duce încet, încet la aparenta dezintegrare a liniştii casnice. De fapt, destabilizarea situaţiei social-economice a tatălui, îi conduce pe membrii familiei la sinceritate, fiecare dintre aceştia ducându-şi cu această ocazie la bun final planurile personale. Fiul cel mare se înrolează, spre groaza părinţilor, în armata americană din Orientul Mijlociu, iar cel mic încearcă să obţină aprobarea părinţilor pentru lecţiile de pian la care oricum participă în secret. Libertatea invocată de cei doi copii în exact momentul crizei tatălui îi va conduce şi pe cei doi adulţi la o reconsiderare a condiţiei proprii.
Kurosawa surprinde cu exactitate nuanţele interpretării actorilor. Îşi alocă timp pentru a recrea relaţiile dintre ei. Cadrele lui sunt lungi (uneori cadre-secvenţă durând minute întregi), dar miezul din interiorul lor e atât de convingător construit încât alegerile stilistice ale realizatorului devin imperceptibile, căzând pe un plan doi al percepţiei. E uşor teatral în reprezentarea personajelor, dar convenţia fiind stabilită din start, totul e OK atâta vreme cât nu se îndepărtează stilistic de propunerea iniţială.
Există un moment de ruptură stilistică în a doua parte a filmului când, după zeci de minute în care evenimentele sunt redate într-o cheie joasă, uniform şi calm (justificându-se astfel partea a doua din titlu), situaţia e accelerată brusc pe parcursul unei nopţi în care personajele, prezentate alternativ, trec prin situaţii limită (femeia e răpită de un bizar hoţ şi preferă să fugă cu acesta, provocând astfel o schimbare în traiul său convenţional, tatăl e la un pas de moarte, iar fiul e arestat). Alegând această variantă, regizorul încearcă să redea pentru prima oară direct şocul resimţit de personaje în urma schimbărilor intime apărute în vieţile lor. În contextul stilistic al filmului, ruptura e justificabilă (după cum spuneam, încă din start personajele şi situaţiile prin care trec ele sunt încărcate de însemnătate extra-reală). Reprezintă însă o deplasare stilistică poate prea grosolană, prea vădit metaforică, ceea ce produce un efect de respingere asupra spectatorului. Cu toate acestea, instinctul cinematografic al japonezului e corect, nevoia lui de a sparge atmosfera de linişte artificială din sânul familiei fiind perfect logică. Detaliile acumulate până în acel moment, numeroase şi aparent mărunte trebuia să producă la un moment dat un efect puternic asupra personajelor. După cum spuneam însă, în acest punct aparent minor devină vizibilă diferenţa dintre un maestru şi un regizor bun. Ingmar Bergman în Hostsonaten / Sonată de toamnă din 1978 reuşea să transmită turbulenţele existenţei personajelor sale fără a apela la modificări majore ale tonului cinematografic propus iniţial. Sigur, cele două filme nu propun un acelaşi tip de convenţie şi diferă în numeroase puncte. Tonul lor e însă asemănător, comparaţia secvenţială nefiind deplasată.
În ciuda micilor inadvertenţe tonale, Tôkyô Sonata rămâne un film de mare interes cinematografic aparţinând unui cineast de prim rang al lumii.
Tôkyô Sonata va fi proiectat şi sâmbătă 6 iunie 2009 de la ora 13 la Cinema Republica.
Obcan Havel / Cetăţeanul Havel, Republica Cehă, 2008
regia: Pavel Koutecky, Miroslav Janek
Koutecky şi Janek au muncit mai bine de 15 ani la realizarea acestui film non-ficţional care surprinde detalii inedite ale vieţii omului politic Vaclav Havel. Filmat între 1992, anul numirii lui Havel în funcţia de preşedinte al Republicii Cehe, după ce fusese între 1989 şi 1992 ultimul preşedinte al Cehoslovaciei şi 2006, an în care îşi încheiase deja de 3 ani cariera politică, Obcan Havel e un demers cinematografic extrem de rar în istoria cinemaului. Poate sta alături de 1974, une partie de campagne (1974) al lui Raymond Depardon, care documenta campania electorală a lui Valery Giscard d'Estaing. Diferenţa majoră dintre cele două opere cinematografice constă în durata petrecută de realizatori alături de personajele lor. Dacă Depardon stătea în ceafa lui d'Estaing pe durata unei singure campanii electorale, sondând realitatea din spatele reflectoarelor, Koutecky şi Janek au rămas în intimitatea omului Vaclav Havel timp de 14 ani.
Camerele de filmat ale celor doi surprind cu multă naturaleţe întâlnirile acestuia cu consilierii de imagine sau cu trupa Rolling Stones. Nu acordă o însemnătate mai mare episoadelor care relatează momentele culminante ale carierei politice a lui Havel în comparaţie cu cele surprinzându-l alături de prieteni şi de prima sau a doua soţie. Apropierea lor e pudică, respectuoasă, dar, în acelaşi timp, curioasă, interogativă. În cei 14 ani documentaţi, numeroase evenimente (unele plăcute, altele dramatice) au afectat personalitatea personajului. Fără discriminări, cineaştii acordă o atenţie egală episoadelor relatate. Din acest motiv filmul e de o complexitate senzorială rară, purtându-şi spectatorii printr-o gamă largă de reacţii. Dacă vizita oficială la Praga a lui Bill Clinton şi a Margaretei Thatcher, finalizată printr-o incursiune într-un club al capitalei cehe în care Clinton interpretează pe scenă o bucată muzicală la saxofon, în timp ce Thatcher se manifestă ca o adolescentă, bâţâind din mâini şi din cap la auzul acordurilor, e imposibil să nu pună instantaneu un zâmbet în colţul gurii privitorilor, minutele care îl surprind pe Havel în clipele grele ulterioare morţii soţiei lui Olga, parteneră de viaţă a acestuia mai bine de 30 de ani, sunt dificil de gestionat din punct de vedere emoţional. Realizatorii nu insistă însă prea mult asupra episodului, ceea ce, pe de o parte e o alegere umană, de bun simţ, iar pe de altă parte produce un efect mult mai intens asupra spectatorului. E un moment de cumpănă atât în contextul vieţii lui Havel, cât şi în economia filmului.
Din acel moment, în ciuda recăsătoririi cu actriţa Dagmar Veskrnova, Havel devine vizibil obosit, sfârşit. Există momente în care continuă să glumească, să destindă atmosfera, dar ceva nu mai e la fel. La scurt timp e supus unei operaţii dificile în urma depistării unui cancer la plămâni, apoi încep să se înmulţească şicanele oponenţilor politici. Nu puţine sunt clipele în care acesta îşi pune serioase probleme vizavi de competenţa lui în calitate de şef al statului. Starea fizică i se deteriorează, moralul nu e la fel de tare ca în trecut. Cu toate acestea, candidează pentru un nou mandat de preşedinte, obţinându-l.
Koutecky şi Janek păstrează o oarecare distanţă faţă de persoana personajului. Deşi, prin prisma situaţiilor în care este surprins, dar şi a dialogurilor sale cu diverse persoane, Havel se descoperă înaintea publicului, făcându-l părtaş la evenimente intime ale propriei vieţi, misterul său personal nu e violat nicio secundă. Cu siguranţă că, printre sutele sau miile de minute imortalizate pe peliculă de cei doi cineaşti, s-au strecurat şi unele înfăţişându-l pe acesta în ipostaze stânjenitoare. În acest punct poate fi întrezărită viziunea lor umană şi cinematografică. Alegând să nu trivializeze prin niciun detaliu personalitatea lui Havel, excluzând acele scene din produsul final, Koutecky şi Janek rămân fideli crezului acestuia, exprimat la un moment dat pe parcursul filmului: "regula jocului cere ca un şef de stat să aibă o aparenţă de intangibilitate, de sorginte aproape divină".
Imparţialitatea realizatorilor conferă profunzime personajului, permiţându-i să se desfăşoare nestingherit, între anumite limite totuşi (după cum aminteam adineauri, filmul e lipsit de priviri indiscrete prin gaura cheii). Trimiterile la Citizen Kane al lui Orson Welles sunt evidente, nu doar la nivelul titlului, ci şi la cel al tipului de investigaţie propus. Spre deosebire de Welles, care avea o perspectivă romantică, Koutecky şi Janek sunt mai degrabă realişti, secvenţele vieţii personajului nefiind asociate în bloc unei idei sau alteia, ci fiind încărcate contradictoriu din punct de vedere senzorial sau ideatic.
Obcan Havel va fi proiectat şi miercuri 3 iunie 2009 de la ora 14.30 la Cinema Arta.
Miehen työ / Treabă de bărbat, Finlanda, 2007
regia: Aleksi Salmenperä
Al doilea lungmetraj al carierei lui Aleksi Salmenperä, Miehen työ e un film realizat cu gândul la public. Prezentând povestea unui bărbat care, pierzându-şi locul de muncă, ajunge din întâmplare să devină bărbat de companie al unor diverse doamne mai mult sau mai puţin ciudate, Miehen työ e realizat cu bun simţ dramaturgic şi cinematografic. Nefiind original din niciun punct de vedere, cel mai puţin din punct de vedere cinematografic, filmul are calităţi, reuşind să confere credibilitate personajului principal (interpretat onorabil de Tommi Korpela). Creează de asemenea personaje episodice memorabile, deşi cele secundare (al soţiei protagonistului sau al amantului acesteia) sunt expediate. Miehen työ îmbină însă genurile, deşi nu o face într-un mod rafinat, reuşind totuşi să fie o experienţă delectabilă, deşi nu incitantă.
Are o singură mică problemă spre final când, într-un mod surprinzător prin ambiguitatea motivaţională a acţiunii, soţia sparge fluierul picioarelor protagonistului probabil în încercarea de a-l păstra o perioadă alături de ea, dar şi din nevoia de răzbunare. E totuşi o rezoluţie care trădează nesiguranţa dramaturgică a realizatorului. În linii mari însă, după cum aminteam anterior, filmul funcţionează, chiar dacă doar la un nivel primar, şi merită o privire, fie ea şi distrată.
Hunger / Foamea, Irlanda - Marea Britanie, 2008
regia: Steve McQueen
Debutul în lungmetraj al lui Steve McQueen, acest Hunger din 2008 e un exerciţiu stilistic relativ incitant, deşi lipsit de personalitate artistică. Pe durata celor 90 de minute ale filmului, cineastul se foloseşte de actori şi de scenografie pentru a-şi etala virtuozitatea tehnică. Nu există nici măcar un cadru în Hunger în care realizatorul să-şi mascheze tehnica cinematografică. În condiţiile în care subiectul său are o puternică ancoră politic-socială, relatând povestea unui activist al Armatei Republicane Irlandeze mort în urma unei greve a foamei demarate ca semn de protest împotriva modului de detenţie aplicat de autorităţi în penitenciarul Maze, demersul e blamabil.
Pentru McQueen actorii sunt simple jucării de pluş pe care le manevrează la vedere în scopuri calofile. Îi supune unor cazne greu de suportat uman, simulând violenţele din respectiva închisoare şi condiţiile de viaţă ale deţinuţilor. În special actorul principal Michael Fassbander a avut de dus la îndeplinire o sarcină dificilă. A slăbit vizibil până la cotele alarmante impuse de interpretarea exterioară fidelă a personajului. Cineastul nu acordă însă atenţie oamenilor, subtilităţilor psihologice şi se mărgineşte la a reda circumstanţele exterioare ale vieţuirii lor. În aceste condiţii, supliciul pe care trebuie să-l fi suportat Fassbander în perioada filmărilor nu are o finalitate fericită. Fiind condus de un regizor lipsit de umanism sau de orice fel de interes pentru natura umană, personajul lui rămâne o carcasă goală, ca de altfel toate celelalte personaje din Hunger.
Filmul irlandezului e o risipă de mijloace cinematografice şi reprezintă un exemplu perfect al modului în care unii cineaşti ai lumii tind să acorde o importanţă excesivă tehnicii, în detrimentul omului. Danny Boyle a realizat recent un astfel de film, numit Slumdog Millionaire. A obţinut numeroase premii şi distincţii, în aceeaşi măsură în care Hunger a adus realizatorului său o oarecare notorietate mondială. În ambele cazuri, elogiile sunt total nefondate şi circumstanţiale. Din punct de vedere cinematografic, respectivele filme sunt nule şi vor fi uitate în cel mai scurt timp posibil.
Hunger va fi proiectat şi vineri 5 iunie 2009 de la ora 23.30 la Cinema Echinox.
Arvottomat / Pierde-vară, Finlanda, 1982
regia: Mika Kaurismäki
Debutul în lungmetraj de ficţiune al lui Mika Kaurismäki, Arvottomat e aproape o capodoperă. Precum în precedentul film al finlandezului văzut la TIFF 2009 (Helsinki Napoli All Night Long), realizatorul construieşte un scenariu care să-i servească drept pretext căutărilor cinematografice. Povestea e una oarecare (Manne e implicat în furtul unui tablou valoros, îl vinde, fuge cu banii, e urmărit de alţi răufăcători).
Kaurismäki e vădit un mare admirator al cineaştilor Nouvelle Vague şi în special al lui Godard. Nu numai că îşi numeşte un personaj feminin după numele celebrei actriţe folosită de cineastul francez la începuturi (Anna Karina), dar merge mult mai departe în trimiterile sale. De altfel, e incorectă afirmaţia precedentă. Finlandezul nu se rezumă la a trimite circumstanţial gândul spectatorilor la filmele şi situaţiile din filmele lui Godard. El are ambiţia de a-şi crea un univers propriu (şi reuşeşte cu brio) utilizând doar tipul de construcţie narativ-vizuală a predecesorului său. Nu e interesat de corectitudine cinematografică, taie în cadru, schimbă poziţia camerei de filmat după bunul plac şi, pornind de la rigorile structurale ale unui gen clasic, al road-movie-ului poliţist, îl dinamitează stilistic, transformându-l într-o operă cinematografică inclasabilă. E din nou uşor confuz la nivelul primar al desfăşurării acţiunii, dar e îndeajuns de incitant din punct de vedere cinematografic pentru a acoperi punctele slabe ale scenariului.
Spre deosebire de Helsinki Napoli All Night Long, Arvottomat nu are primordial o miză cinefilă. E complex din punct de vedere senzorial, dar nu şi ideatic. Spre deosebire de Godard, Kaurismäki nu scrie dialoguri sclipitoare şi relevante pentru natura umană. Nu e un filosof al ecranului. Cu toate acestea, surprinde ca niciun alt cineast solitudinea condiţiei umane. Nu vreau să spun că nu există alţi cineaşti în istoria cinemaului care să fi creat personaje solitare memorabile. Afirm doar că finlandezul are un univers propriu încă de la acest prim lungmetraj, depărtându-se de cel al oricărui alt regizor al lumii. Nici măcar distribuirea excelentului Matti Pelonpäa, actorul fetiş al fratelui Aki Kaurismäki, în rolul principal nu creează confuzie stilistică. Mika potenţează altfel misterul chipului acestui mare actor, demersul său neputând fi confundat cu al lui Aki. El acordă de altfel o mare importanţă reprezentării cinematografice a chipului uman în acest film, deşi îşi maschează intenţiile, surprinzându-şi constant publicul prin ineditul stilisticii propuse.
Arvottomat e de o nostalgie debordantă, e o bucată de cinema proaspătă, reprezentând un moment de graţie al istoriei celei de-a şaptea arte.
Séraphine, Franţa - Belgia, 2008
regia: Martin Provost
Séraphine e un film academic corect. Nu e de mirare că a triumfat la ediţia din 2009 a Premiilor Academiei de Film Franceze (César), învingând, printre altele un film atins de geniu (Un Conte de Nöel al lui Arnaud Desplechin) şi un altul excelent (Entre les murs al lui Laurent Cantet).
Relatând povestea pictoriţei Séraphine de Senlis, Provost construieşte împreună cu scenaristul Marc Abdelnour şi cu directorul de imagine Laurent Brunet o lume credibilă, deşi lipsită de subtilităţi filosofice sau cinematografice, aparţinând perioadei interbelice. Urmăreşte traiectoria vieţii acestei femei de sorginte modestă, descoperită întâmplător de criticul de artă Wilhelm Uhde în timp ce îi servea drept femeie de serviciu. Meritul cineastului este de a nu emite pretenţii intelectuale şi de a realiza o operă cinematografică unilaterală, de consum. Ştie de asemenea să colaboreze cu excelenta actriţă Yolande Moreau în reconstituirea chipului misterioasei artiste. Nu e preţios, nici nu pretinde că înţelege ce se petrece în mintea personajului. Se limitează aşadar la a surprinde din exterior câteva detalii ale existenţei femeii. Nu epatează stilistic (deşi ultimul cadru e discutabil, rupând ritmul propus anterior şi încercând să confere statut simbolic poveştii) şi e uman, deşi lipsit de complexitate.
Personal, filmul m-a dus cu gândul la L'Histoire d'Adéle H. din 1975 al lui Truffaut. Deşi imperfect, demersul lui Truffaut e imposibil de prins în cuvinte, conţinând un mister autentic şi sondând realmente chipul fiicei lui Victor Hugo (sau, mai exact, al Isabellei Adjani). Există şi alte asemănări între cele două personaje (dezechilibrul psihic, spre exemplu), filmele diferenţiindu-se însă net din punct de vedere cinematografic. Séraphine e un produs conformist, corect, lipsit de personalitate artistică. L'Histoire d'Adéle H. se află la polul opus.
Séraphine va fi proiectat şi joi 4 iunie 2009 de la ora 13 la Cinema Republica.
My Winnipeg / Winnipegul meu, Canada, 2007
regia: Guy Maddin
Guy Maddin a realizat întotdeauna filme aflate la graniţa dintre eseu cinematografic şi experiment. Universul său poate duce cu gândul la cel al lui Lynch, prin personaje sau prin nevoia de a exprima fluxul haotic al inconştientului uman, dar şi la cel al lui Derek Jarman, prin relativa detaşare narativă propusă.
În My Winnipeg, canadianul aduce, pe de o parte, un tribut oraşului natal omonim, iar pe de altă parte încearcă să realizeze prin intermediul cinematografului o psihanaliză a propriului trecut. Demersul său e perfect adaptat intenţiei, fiind structurat aluziv, apelând la elipsele fireşti şi la transferurile ideatice specifice psihanalizei. Maddin rememorează momente ale copilăriei sale, introducându-şi propria familie în discurs, intercalând din când în când aspecte ale istoriei scurte a oraşului, toate având o importanţă afectivă profundă în dezvoltarea sa individuală.
În paralel, My Winnipeg are şi o miză cinematografică ambiţioasă. Încă din primul cadru, în care regizorul oferă din off indicaţii actriţei interprete a rolului mamei, devine clară dorinţa lui Maddin de a sonda prin intermediul filmului posibilităţile narative ale cinemaului. Precum Lynch în Inland Empire, canadianul permite spectatorului să acceadă în propria bucătărie artistică, oferindu-i disparat ingrediente cinematografice care, combinate, formează discursul finit.
My Winnipeg e unul dintre filmele cu care această ediţie a festivalului va rămâne în conştiinţa cinefililor. Maddin reuşeşte să realizeze o operă cinematografică mult prea complexă pentru a putea fi decriptată rămânând la un nivel de analiză stilistic. E un cineast mult prea mare pentru a avea strict o miză avangardistă în propriile filme. Cu toate acestea, comparativ cu Lynch, încercarea de a decripta din punct de vedere psihanalitic evenimentele relatate s-ar putea să conducă spre concluzia că miezul ideatic din My Winnipeg e subţire şi lipsit de mari subtilităţi. Maddin e însă onest şi nu pretinde nicio clipă că ar epuiza sau ar aduce ceva nou din punct de vedere ştiinţific prin filmul său. Realizează o simplă sondare în propria minte, imprimând filmului aparenţa de home-movie (e filmat pe peliculă alb-negru zgrunţuroasă) mizând probabil pe faptul că măcar unul dintre lucrurile descoperite acolo va fi relevant pentru ceilalţi. Nu se înşală deloc. Mai mult decât atât, dacă My Winnipeg nu conţine geniul ideatic al lui Lynch, îl egalează măcar din punct de vedere al încercărilor strict cinematografice. Iar un film care reuşeşte asta nu e deloc de neglijat.
My Winnipeg va fi proiectat şi miercuri 3 iunie 2009 de la ora 16.30 la Cinema City Sala 7.
Descarcă povestea filmelor din TIFF 2009 aici.