Mec-Cannes is fun!

Cannes, această Mecca a cinefililor festivalieri, capătă tot mai mult alura celei veritabile: o mulţime ce se calcă-n picioare, "autoflagelîndu-se" cu multă convingere. (Indicaţie regizorală: imagine în derulare rapidă.) Localnicii încearcă să plaseze pelerinilor tot ce pot: o chirie exorbitantă, o cafea, o umbrelă, o grevă a trenurilor (ritual anual). Afli din mers, în presa cotidiană, ce zeităţi se mai află pe tărîmul sacru al superficialităţii şi cum se desfăşoară festivităţile dionisiace nocturne. În faţa templelor, rînduit în cozi conform culorii clasei socio-jurnalistice a acreditării, regreţi că nu poţi striga precum la noi pe vremuri: "Mai uşor acolo în faţă, să ajungă şi în spate!". În momentele fericite, cînd se face lumină pe ecran, îţi începi rugăciunea: "Şi ne dă nouă un film care să merite cheltuiala, alergătura şi tonul înţepător al întrebării «Pleci la Cannes?» a neiniţiaţilor care consideră locul un paradis pe pămînt".


Antichrist: criza bărbatului de 53 de ani

Efectul este terifiant atunci cînd vorbele devin parcă incantaţie şi se proiectează însuşi Antichristul. Ivit din depresia lui Lars von Trier, danezul ce-şi etalează multiplele fobii ca pe încă o provocare. Filmul se deschide cu "un zbor de înger". În ralanti. Şi în alb-negru, aşa cum nu l-am văzut pe von Trier de la Europa (1991). Pe atunci, prin vocea lui Max von Sydow, regizorul îşi hipnotiza spectatorul. Cu Antichrist, îl pune să pătrundă în hipnoza unei femei (Charlotte Gainsbourg, posibil premiu de interpretare, şi nu pentru masochismul cu care s-a lăsat torturată de von Trier) pe care o psihanalizează propriul bărbat (Willem Dafoe). Cuplul ce şi-a pierdut copilul, prăbuşit de la fereastră, în timp ce părinţii săi făceau dragoste. Filmul redevine color şi cu un stil de filmare mai à la Dogma.

Pentru von Trier, horror-ul este prăbuşirea în abisul interior, înfruntarea propriilor demoni şi a fricii: un infern pentru care perechea trebuie să se întoarcă în grădina botezată "Eden" (?!). Pentru că natura este "biserica lui Satan", locul morţii, pe care danezul ne-o serveşte alăturînd-o naşterii: mortăciunile sale sînt abia ieşite din pîntecele mamei. Cît timp "răul" este un sunet de ghindă căzînd pe acoperiş sau răsuflarea diavolului ce intră cu vîntul pe fereastră, efectul Antichristului este halucinant. Însă, atunci cînd vulpea ce se autodevorează rosteşte sinistru: "Haosul domneşte!", chiar dacă nu hohoteşti alături de majoritatea spectatorilor, nu poţi să nu vezi castelul din cărţi de joc prăbuşindu-se - Antichrist este o făcătură. De aici încolo, îţi sar în ochi problemele întregului edificiu. Creat de cel care răstălmăcea iertarea creştină în Dogville, care declara în caietul de presă că religia e "shit" şi, la întîlnirea cu ziariştii, că se simte cel mai apropiat de... Tarkovski! Iar din cea mai veche belea a operei von trieriene nu văzusem pînă acum decît vîrful aisbergului: relaţia lui cu femeia. În Abisul sufletului, o trimitea pe Bess, la "îndemnul" lui Dumnezeu, să se lase abuzată sexual pînă la moarte; în Dogville, o oferea pe Grace bunului-plac al unei întregi comunităţi, dar îşi mai ascundea misoginismul după degete. Acum, Antichrist este femeia. Cu sexul ei malefic, care va fi automutilat. Poate psihanaliză ar trebui, dar pentru regizor (care, crescut de părinţi adepţi ai unei stranii mixturi comunisto-nudiste, se laudă că citea Antichristul lui Nietzsche la 12 ani).


Îngerul şi poetul, poştaşul şi fotbalistul

Misogină poate să pară, la o primă vedere, şi lista pe care se află Lars von Trier, aceea a regizorilor în competiţie pentru "Palme d'Or": nu poate fi regăsită aici decît o femeie. Dar trebuie să ţinem cont de adevăr: în istoria cinematografului, proporţia de mari regizoare este infimă, iar, prin filmografia sa, Jane Campion nu se impunea de la sine pentru acest premiu. Cineasta originară din Noua Zeelandă s-a întors anul acesta în competiţie cu Bright Star, pentru moment, unul dintre favoriţi. Dacă ar fi ştiut să se autocenzureze, Jane Campion şi-ar fi depăşit chiar şi Pianul "palmdorizat". Dar Bright Star are frumuseţea unei statui antice, căreia i s-au pierdut pe drum proporţiile, aşa că a sfîrşit cu braţele excesiv alungite: nu poţi să n-o admiri, dar nici să nu regreţi ce ar fi putut să fie. Regizoarea reuşeşte aici ceva paradoxal: transformă banalul cusut într-un ritual venit parcă de dincolo de această lume, iar pe autoarea lui într-un veritabil Vermeer, în timp ce corespondenţa de iubire dintre aceasta şi poetul John Keats se scurge într-o frumos filmată peltea televizuală, cu peisaje marine în care literele se imprimă pe valuri. Rămîne, însă, în pofida lungimilor atît de greu controlate de tot mai mulţi regizori, sentimentul că, deseori, Bright Star se ridică la nivelul poemului de Keats căruia îi datorează titlul. Acela dedicat ultimei iubite a poetului, Fanny Brawne, care, dincolo de volănaşe şi carneţele de bal, se dovedeşte o femeie capabilă să iubească pînă la capăt - şi chiar după - un bărbat taciturn, ros de boală şi, aparent, ratat. Mereu atrasă de sensibilitatea dusă la extrem, Jane Campion face să treacă peste acest film îngerul care, într-un titlu din 1990, îi stătea la masă.

Mult mai cu picioarele pe pămînt apărea pînă acum un alt "palmdorizat", Ken Loach, regizorul discursurilor de stînga. Numai că acesta a revenit în competiţie cu o comedie oarecum surprinzătoare, Looking for Eric. În care poştaşul Eric, fumînd un haşiş mic, şterpelit fiului său vitreg, poate să stea de vorbă chiar cu idolul său, Eric... Cantona. Acesta-i serveşte un antrenament de viaţă, împănat cu proverbe franceze. Looking for Eric poate fi văzut ca o terapie prin rîs după Antichrist, pentru scena în care criza bărbatului de peste 50 de ani este "rezolvată" prin şedinţe de psihanaliză în grup, cu manualul la purtător, improvizate de cîţiva poştaşi microbişti, care vor să-i remonteze moralul deprimatului Eric. Cine ar fi crezut că Loach, cel într-atît de preocupat de discursuri politice, încît în unele filme uită că personajele sale sînt oameni, şi nu discursuri, este capabil să manifeste atîta tandreţe faţă de aceşti simpatici rataţi - muncitori, dar nu proletari - şi faţă de fotbal, bucuria unei vieţi fără multe bucurii? Sau atît de nostalgic în rememorarea întîlnirii lui Eric cu femeia de a cărei iubire fugise, fără să fie capabil să regăsească, în tot restul vieţii sale, ceva la fel de frumos?


Vasluiul de pe Croazetă

Ken Loach pleca de la Cannes cu "Palme d'Or" în 2006, atunci cînd "Camera" din acelaşi metal îi revenea vasluianului Corneliu Porumboiu. Prezent pe atunci în "Quinzaine des Réalisateurs" cu A fost sau n-a fost?, acum în secţiunea "Un Certain Regard" cu Poliţist, adjectiv, dar întîmpinat mereu de aceleaşi aplauze. Şi făcînd din nou să rîdă o sală arhiplină (cu observaţia că regizorul are rarul talent de a provoca rîsul, lăsîndu-şi însă spectatorii melancolici). Există ceva imperceptibil, specific lui Porumboiu, care uneşte filme atît de diferite (scurte, medii, lungi), între elementele comune aflîndu-se, cu siguranţă, şi umorul. Chiar şi în acest film, pe care, cu un curaj ce trebuie admirat, regizorul nu dă semnele vreunui efort de-al face mai comod spectatorului. Un film poliţist cu interminabile aşteptări, aşa ca-n viaţă, şi nu ca-n definiţia de dicţionar a producţiilor de gen. În timp ce Vasluiul, atît de real pentru locuitorii săi, devine aici, pe Croazetă, un loc cinematografic ce nu are mult mai multă consistenţă materială decît Marienbadul gîndit de Alain Resnais. Sigur, oraşul moldovenesc există, dar pentru cei de la Cannes este urbea cu oameni ce fac revoluţii şi anchete aşa cum pot, ivită din amintirile regizorului.

Sînt oare vasluienii personajele acestea atît de amuzante şi atît de singure, peste care autorul a ştiut să reverse atîta tandreţe şi atîta înţelegere? Cîtă singurătate se-ascunde în ritualul ciorbei, desfăşurat în sunetul degetelor lovind masa ale văduvului Pişcoci sau, acum, pe fundalul sonor al unei neveste "YouTube-iste", ascultînd cîntece despre dragostea infinită ca marea... În Poliţist, adjectiv, iubirea este ca şi legea: seacă, complex definită şi străină de viaţă. Iar Cristi (Dragoş Bucur), victimă a minţilor inuman de logice, nu reuşeşte să se descurce nici cu una, nici cu cealaltă, într-o lume în care vorbele şi-au pierdut substanţa: sună corect, dar nu înseamnă nimic.