Shirin, Abbas Kiarostami, 2008. Imaginaţi-vă 114 prim-planuri succesive cu chipurile unor actriţe iranience care privesc în timp real un ipotetic film de dragoste gen 1001 nopţi. Sonor şi expresie. Asta e tot? Nu, e mult mai mult. Adică o poveste pe care o poţi urmări reflectată în emoţiile citite pe faţa lor şi, în acelaşi timp, în amintirile personale (în cazul meu, copilăria marcată de discurile cu poveşti ascultate la nesfârşit). Singurele momente în care tu, spectator occidental, te simţi extras din atmosfera basmului sunt cele în care o descoperi surprins pe Juliette Binoche printre chipurile înfăşurate în năframe (hm... unde-am văzut-o eu pe asta?) şi realizezi pentru puţin timp că totul e o făcătură - în sensul bun. Nu e neapărat pentru iubitorii de filme, ci pentru iubitorii de poveşti. Eu unul am recitit de curând istoriile Şeherezadei şi citesc / ascult poveşti constant. Aşa că m-am substituit rapid celui de-al 115-lea spectator fascinat. Mi-a tihnit, adică.
Am avut o epifanie, pornind de aici, despre cum stă treaba şi cu Container, un mare preferat al meu din toate timpurile (şi al celorlalţi 69 de votanţi care l-au notat cu 10 pe imdb.com). Ca film, e un capăt de drum; ca artă, e genial. Din nou, dacă eşti hotărât să vezi un film, poţi fi dezamăgit. Dacă eşti deschis pentru mai mult... good for you. În orice caz, vocea lui Jena Malone mă va urmări până la moarte.
Pornind de aici, Mamooth, la Mall. De ani buni, Moodysson & I = Love. Acum nu prea am multe de spus, ca să nu-mi pară după aia rău, doar că abia în ultima jumătate de oră mi-am adus aminte de ce îl iubesc pe acest individ. Un film mai slab al lui Moodysson e oricum mai bun decât 99% din restul producţiilor. Din păcate, eu nu pot judeca aşa, deci mă simt puţin frustrat.
Frustrat? Mă simt frustrat? Anul trecut am ieşit de la nenumărate proiecţii. Deh, pe atunci eram sponsor, îmi permiteam luxul (noroc că am vândut businessul înainte de criză...). Atunci poate aş fi ieşit de la DeUsynlige / Ape tulburi, la care acum am rămas. O dramă fără îndrăzneli, dar destul de OK. Genul nominalizabil la Oscar pentru cel mai bun film străin, fără să merite şi fără să câştige, mai apoi. Muzica e mişto de tot, post-rock nordic de calitate. Mediocru în cel mai bun sens al cuvântului.
Gata, am încetat căutarea, în sfârşit l-am găsit. Primul film la care n-am simţit defel nevoia să mă uit la ceas* se numeşte About Elly, Iran, 2009, în care se va vedea cum situaţiile excepţionale dau măsura autentică a caracterului. Dezmăţ curat, realizat cu unelte cinematografice perfect calibrate şi mânuite inteligent. Povestea se învârte în jurul unui presupus şi nefericit accident petrecut pe durata unei excursii la mare şi a pasării vinei pentru producerea lui. E filmat cu camera pe umăr şi fiecare moment te găseşte în mijlocul evenimentelor. Mult mai puţine actriţe decât în Shirin (doar 4; ha!). Un film foarte omenesc, cu indivizi reali, vii, plauzibili. Şi în care afli în sfârşit răspunsul la întrebarea chinuitoare: cum se distrează dom'le ăştia fără muzică şi alcool? Scena de final de mare efect, sintetizând perfect mesajul (aha, e cu mesaj; nimic nou, vi-l şi comunic, de-a-ndoaselea: apşan e iinemao). De Top 3 anul ăsta, vă asigur.
* Evident că m-am uitat la ceas. Dar numai din reflex; bine, şi ca să am despre ce scrie note stupide de subsol în caz că fug din inspiraţie.
Descarcă povestea filmelor din TIFF 2009 aici.