Primul film văzut ieri a fost Constantin şi Elena al lui Andrei Dăscălescu. Un film documentar în care autorul urmăreşte viaţa bunicilor săi vreme de un an. Filmul este o poveste de dragoste, pînă la urmă, bunicii sînt căsătoriţi de cincizeci şi ceva de ani iar amorul lor din tinereţe dăinuie ca respect reciproc şi înţelegere cotidiană. Vedem frînturi din ceea ce presupune viaţa la ţară într-un sat montan din judeţul Neamţ, unde încă mai există război de ţesut, unde porumbul se ţine în pod, afumăturile de porc la fel, unde norii de ploaie sînt la fel de ameninţători ca navele extratereştrilor din Independence Day. O lume care mai păstrează chipul vetrei străbune, o lume unde rutina nu poate sugruma bucuriile şi durerile vieţii. Cînd vine vorba de un documentar de autor, sau de un proiect de antropologie vizuală, dacă cineva ar sta să povestească cele ce se petrec pe ecran filmul ar putea fi găsit plictisitor şi fără rost. Filmele acestea trebuie văzute - mai ales cele bune, proiectele împlinite, - bogăţia lor vitală reiese din parcurgerea cadru cu cadru a poveştii. Dincolo de calitatea acestui documentar, mai e un motiv pentru care povestea merită văzută. Din punct de vedere intelectual şi ca răscolire sentimentală, Festivalul de Film Documentar Astra, care va avea loc în această toamnă la Sibiu, este cel mai provocator eveniment cinematografic din România. Iar în acest festival rulează numai pelicule în genul celei create de Andrei Dăscălescu. Văzînd Constantin şi Elena puteţi să vă faceţi o opinie despre ceea ce înseamnă Astra. Filmul va fi reluat sîmbătă la ora 17, la Victoria.
Cealaltă Irina e primul film în care Andi Vasluianu are rolul principal. Filmul e realizat de Andrei Gruzsniczki. Tot filmul ăsta am avut impresia că povestea în sine e mai interesantă decît transpunerea ei propriu-zisă pe ecran. Şi nu fiindcă ar fi inspirată dintr-un caz real, asta nu mai contează în vizionare, ci fiindcă odată asumată ca posibilitate, ca posibilă întîmplare, situaţia din film e captivantă prin ea însăşi. Aurel (Vasluianu) e căsătorit cu Irina (Simona Popescu). Viaţa lor e aparent tihnită, însă atunci cînd apare prima posibilitate de creştere socială, Irina alege să o urmeze. I se oferă un loc de muncă în Cairo, o presupusă perioadă de training, după care ar fi fost mutată cu serviciul în ţară. Pentru Aurel despărţirea e greu de conceput, însă aşa cum a venit în Bucureşti la insistenţa soţiei, pentru a căuta un trai mai bun, tot aşa acceptă şi situaţia actuală. Irina vine din Egipt după presupusul training, după nici o săptămînă pleacă din nou şi se va întoarce în ţară în sicriu. Pentru Aurel începe o perioadă de luptă cu autorităţile pentru a afla adevărul despre moartea femeii (din care autorităţile nu ies şifonate; deşi autorul spunea că una din mizele filmului era aceasta - de a evidenţia că o persoană pusă în faţa unui bloc de putere nu are şansă de reuşită -, instituţiile statului nu intervin coercitiv în relaţie cu Aurel, doar păstrează un anumit ritm intern de funcţionare, care-i de înţeles, pînă la urmă). În acelaşi timp e şi o perioadă de luptă cu sine, pentru a nega datele care îi arată că de fapt soţia sa nu îl mai iubea.
Problema filmului a fost rostită chiar de Vasluianu după proiecţie. Personajul său parcă e din altă lume în circumstanţele din film: nu tu urmă de răzvrătire pe chipul său, în atitudinea sa, îl iau toţi peste picior, dau cu el de pămînt, însăşi Irina pare că l-a înşelat... dar el nu şi nu, bleguţ şi tenace, îşi poartă în cîrcă ocara şi încăpăţînarea de a nu accepta că a fost înşelat. Personajul acesta - scheletul filmului - nu e credibil. Neagă toate principiile conservării de sine, neagă şi evidenţele, faptele reale. Vasluianu spunea că a dorit ca personajul său să îşi exteriorizeze trăirile, să aibă reacţii umane, pînă la urmă, dar viziunea autorului a fost alta. Gruzsniczki a declarat că şi-a dorit un personaj special - şi că tocmai lipsa lui de reacţie violentă, de răzvrătire, îl face special. Pe lîngă asta, faza e că tipul acesta de om ar corespunde mai bine situaţiei reale din spatele proiectului. OK, dacă asta căuta autorul, atunci Aurel trebuia creat dintr-o cu totul altă perspectivă, trebuia construit altfel, în aşa fel încît latura sa meditativă să fie susţinută estetic, să devină un avantaj printr-o articulare coerentă în relaţia dintre poveste şi povestire a poveştii. Aşa cum e acum, Aurel e un personaj castrat. Iar accentuarea castrării personajului ajunge să castreze şi filmul.
Am ajuns apoi la vizionările din competiţie, ultimele ale acestei ediţii. Despre Amanecer de un sueno - al unsprezecelea film din competiţie - o să puteţi citi mîine, sîmbătă, 6 iunie 2009. Mîine va fi ziua laureaţilor, aşa că o să fac o recapitulare a ceea ce a însemnat competiţia TIFF 2009. Acum, pentru a rămîne exclusiv la filmul românesc, o să mai vorbesc doar despre Poliţist, adjectiv, al doilea film al lui Corneliu Porumboiu şi a doua sa prezenţă în festival (probabil al doilea său trofeu). Filmul mi-a plăcut mult, problema pe care o adresează filmul judecăţii spectatorului - dilema unui poliţist prins între lege şi morală, între datorie şi simţ al realităţii: să aresteze sau să nu aresteze nişte puştani pentru un presupus trafic de droguri uşoare - este extrem de intensă şi, odată ce îţi însuşeşti această dilemă în ritmul dictat de film, e imposibil să te plictiseşti sau să simţi că pe ecran nu se petrece nimic (că auzeam astfel de vorbe în sală).
Odată ce am stabilit că filmul mi-a plăcut, o să mă opresc mai liniştit la dilema pe care demersul lui Corneliu Porumboiu a sădit-o în mine. În prima sa intervenţie la sesiunea de întrebări şi răspunsuri de după vizionare autorul a spus că interesul său formal e acela de a reda acţiunea din film în dimensiunea sa temporală reală. Apelul acesta la realitate are un dublu tăiş: filmul împlineşte latura asta, a căutării timpului real pe ecran, dar de cealaltă parte, apelul la realitate naşte un soi de aşteptări în termeni de veridicitate, aşteptări care plasează un semn de întrebare deasupra anumitor secvenţe din poveste. Demonstraţia cu DEX-ul în faţă pe care i-o face comandantul unităţii de poliţie - Anghelache (Vlad Ivanov) - lui Cristi e spumoasă, din punct de vedere dialectic aşează exemplar în pagină dilema lui Cristi şi oferă o ieşire bună din poveste (fără să fie o rezoluţie a cazului prezentat). Dar tocmai ideea asta exemplară e greu de susţinut în termenii realităţii. Ceea ce vedem e mai degrabă o soluţie relevantă pentru dimensiunea dramatică a filmului, dar dramatismul acesta pierde din vedere raportarea la realitate. Căutările estetice ale lui Porumboiu sînt cît se poate de împlinite. Însă povestea are şi clipe în care face critică for fun (în genul discuţiei despre Like a Virgin din debutul lui Reservoir Dogs). E OK, tipul ăsta de descătuşare cinematografică dă foarte bine. Problema e dacă nu cumva în acest context, al încercării de a surprinde fluxul real al unei istorii, povestea e destabilizată de aceste ieşiri din ritm. Tocmai datorită faptului că filmul oferă atît de bine spectatorului răgazul de a medita alături de Cristi la problema drogurilor şi a posibilei arestări (citirea în timp real a paginilor de dosar întocmite de Cristi e un superlativ al filmului), adică redă realitatea anchetei poliţiste, în acest context aşadar, incursiunile astea critice se autosubliniază pînă la exagerare şi devin mai degrabă exerciţii didactice decît întîmplări veridice.
O să revin la filmul acesta şi în scrierea pe care o veţi putea citi mîine, cînd voi recapitula competiţia, şi voi reveni pe larg după TIFF, într-o analiză dedicată.
Descarcă povestea filmelor din TIFF 2009 aici.