Vineri. Ziua a opta - TIFF 2009

Rămăsesem cu o restanţă de joi. Filmul spaniol Amanecer de un sueno al lui Freedy Mas Franqueza. Fără să fie un film ieşit din comun, mie mi-a plăcut. Are o poveste (din cele trei prezente pe ecran) care cred că poate atinge pe oricine într-un mod plăcut. Dacă aţi copilărit alături de bunici, dacă universul copilăriei voastre a fost desenat de voi împreună cu bunicii, atunci cu siguranţă vă veţi regăsi în viaţa lui Marcel, un copil de opt ani care e părăsit de mama sa în casa tatălui femeii (bunicul copilului). Construit ca un bildungsroman, filmul descrie peisaje din viaţa lui Marcel alături de bunicul său - cam jumătate din film -, apoi îl vedem pe Marcel matur (la vreo douăzeci şi cinci de ani), încercînd să-şi construiască un destin alături de iubita sa, Bea. Din cauza ataşamentului băiatului faţă de bunicul său, cei doi îndrăgostiţi ar trebui să amîne planurile de a fi împreună propriu-zis (vor să reabiliteze o clădire şi să o transforme în pensiune, au nevoie de bani, Marcel vrea să vîndă magazinul bunicului, dar acesta nu valorează mai nimic în afara cazului în care ar fi fost vîndut cu tot cu casă, însă atunci bunicul ar fi trebuit internat într-un azil, ceea ce nepotul său nu poate accepta). Amînarea asta sfarmă relaţia celor doi, iubirea lor fusese ca un vis frumos, iar odată treziţi în realitate s-au blocat; iar noaptea era prea departe încît să se regăsească în alt vis. Cu fraza asta am încercat să recuperez şi porţia de poezie amoroasă din film, nu mai insist să nu ameţim.

Partea a treia a poveştii. Fără bunic şi fără iubită, Marcel nu prea mai are ce să facă în Castillon, aşa că pleacă să-şi caute mama în Berlin. Întîlnirea cu mama e extrem de provocatoare. Vorbeam ieri de Aurel din Celalaltă Irina, cum filmul îşi pierde tăria fiindcă Aurel nu are pic de sînge în vene, încît să rupă perdeaua care îi acoperă ochii. Spuneam că personajul Aurel fusese gîndit aşa pentru a deveni special. Doar că Aurel, ca specialitate, nu e deloc credibil: o dată fiindcă filmul îl plasează într-o cheie realistă, iar în conjuncturile în care e plasat caracterul pe ecran, orice spectator va simţi revoltă - atît în faţa circumstanţelor respective, cît şi faţă de personaj, care-i lipsit de vlagă; apoi pentru că fără revolta lui, filmul e lipsit de tensiune dramatică veritabilă. Iar lipsa tensiunii face ca situaţia prezentată pe ecran să devină mai interesantă dincoace de proiect, în mintea spectatorului, decît pe ecran. Am făcut introducerea asta în partea a treia a filmului lui Mas Franqueza pentru a arăta că există situaţii în care, cu toate că evenimentul prezentat e lipsit de credibilitate, lucrurile sînt extrem de incitante tocmai pentru că există tensiune dramatică: în situaţia lui Aurel simţul comun te îndeamnă la revoltă, ea nu vine, îţi vine să iei personajul la palme, să îl trezeşti; în cazul lui Marcel situaţia e mult mai greu de negociat şi e surprinzătoare: ce faci dacă mama nu te recunoaşte şi, pe deasupra, începe să îţi facă avansuri sexuale?

Filmul acesta a fost proiectat joi seara (4 iunie 2009) înainte de Poliţist, adjectiv. Vineri dimineaţa m-am trezit cu filmul lui Porumboiu în cap. Îmi plăcuse destul de mult, dar nu fiindcă îl simţeam legat cinematografic, ci fiindcă mă distrase, pe de o parte, şi fiindcă mă apăsase moral pe de altă parte. Ori stînd şi judecînd ieri (5 iunie 2009) toată ziua, distracţia asta a început să se destrame şi am început să fiu sîcîit de celălalt aspect, că filmul e mai degrabă neîmplinit. M-am întîlnit şi cu Florin Barbu şi am stat vreun ceas la taclale despre film, la o masă în cinema Republica. De dimineaţă eram hotărît să îl mai văd o dată, să îmi precizez anumite aspecte. Mi-am luat tichet la proiecţia de la şase şi jumătate, am trecut pe la un fast-food chinezesc să pap ceva, apoi am intrat cu Florin la documentarul despre noul val cinematografic românesc. Teza documentarului e că cinematografia noastră de calitate din anii 2000 s-a născut din mantaua lui Ceauşescu, în buzunarele căreia sînt subiectele celor mai multe filme bune din ultima perioadă. Ceea ce e OK parţial (4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile, Hîrtia va fi albastră, A fost sau n-a fost?, Cum mi-am petrecut sfîrşitul lumii). Cristi Puiu nu intră în nota asta, de aceea poate că nici nu a fost introdus în genericul filmului, care făcea o paralelă între lumea de atunci (ante-'89) şi premiile luate de anumite filme de la noi la Cannes. Acu' teza ca teză, ea e valabilă şi poate fi OK ca discuţie, dar colajul care deschide filmul e dezolant. Imagini răsştiute cu Ceauşescu, aceleaşi cuvinte despre România, blocurile gri şi aşa mai departe. Starea generală se mai reglează odată ce Cristi Puiu sau Cristian Mungiu apucă să vorbească articulat pe marginea felului în care ei văd filmul în genere sau anumite proiecte de-ale lor. Dar aceste fragmente legate nu însumează mai mult de cinci minute, alte cinci minute călătorim prin capitală alături de Radu Mihăileanu, în rest nimic deosebit. Documentar informativ, ca o pagină de cotidian cu cîteva rînduri substanţiale şi multă vorbărie în rest.

De-aci am fugit la proiecţia lui Poliţist, adjectiv. Diferenţa dintre cele două laturi semnalate ieri - căutarea formală şi eliberarea comică, descătuşarea cinematografică, - e şi mai evidentă şi mai deranjantă la a doua vizionare. Una dintre laturi, eliberarea comică, lucrează în folosul celeilalte, dar nu în totalitate. Aduce date pentru a avea o imagine globală despre problema cu care se confruntă Cristi, aduce date care completează (critic) acţiunea filmului. Însă, din cauza tuşei absurde în care e construită latura asta a filmului, interesul autorului pentru timp şi realitate e constant dislocat. Dacă filmul vrea să fie un exerciţiu de îndosariere (cinematografică) a timpului, pe marginea unui proces de conştiinţă - ceea ce ca proiect estetic ar corespunde unei interpretări a realităţii, unui studiu cinematografic asupra realităţii -, atunci poate că era mai bine ca filmul să rămînă în raport dialectic cu realitatea. În reprizele familiale, în discuţia despre fotbal-tenis sau în istoria cu DEX-ul, referinţa la realitate mai poate fi găsită doar ca lungime a secvenţelor (cam atît ar dura şi în realitate întîmplările), că, altfel, din cauză că fiecare discuţie în parte oferă extrem de precis sensuri pentru problema lui Cristi (discuţiile sînt exemplare, nu întîmplătoare, toate sînt pilde, toate îi revelează spectatorului sensuri pentru dilema lui Cristi, toate pregătesc finalul, toate sînt cărămizi care trebuie să susţină apoteoza DEX), secvenţele respective pierd contactul cu realitatea pe care Porumboiu o caută în rest; văzute una lîngă cealaltă, toate secvenţele astea în care e vorba de legi, cuvinte, definiţii, prin rotunjimea lor, prin deplinătatea conţinutului informaţional de care dau dovadă, sînt mai repede lecţii decît sondări ale realităţii. Pe ecran sînt două filme bune, unul încearcă să recupereze estetic ritmul unei anumite realităţi, unul încearcă să discute în fabule absurde ce înseamnă familie, lege, dreptate. Fiecare sună tare bine pe limba lui, împreună sînt cool, dar conceptual nu se lipesc. Cum ziceam şi ieri, voi reveni pe larg asupra lui Poliţist, adjectiv într-o analiză dedicată, după TIFF.

În cîteva ore va fi anunţat cîştigătorul trofeului Transilvania. Eu mi-aş dori să meargă spre Nord, filmul norvegian. Nu m-ar deranja nici dacă ar veni în ograda lui Poliţist, adjectiv, filmul e extrem de bogat şi de solicitant şi are multe merite chiar dacă, per total, ca proiect, nu îl găsesc bine închegat. Ar mai fi My Marlon and Brando, povestea din Turcia care croşetează interesant firul realităţii cu cel al ficţiunii. În seara asta voi vedea Antichristul. O voi vedea şi pe Claudia Cardinale, înaintea poveştii lui von Trier. Cu istoriile astea ne vom lua rămas bun, mîine. Să aveţi o sîmbătă frumoasă!