Cannes 62: bătălii pierdute şi cîştigate

În cea de pe urmă zi de festival, "palatul" arată dezolant, precum cîmpul unei lupte încheiate, peste care tocmai se crapă de ziuă: standuri părăsite, răzleţe cozi ale ultimelor speranţe de a mai vedea un film înainte de a-i auzi titlul în palmares, căutători prin pubelele de reciclare după o revistă sau un caiet de presă lipsă şi, în faţa porţilor, "cerşetorii" de invitaţii pentru singura paradă pe covorul roşu ce a mai rămas. Aceea a ceremoniei de premiere. După ea, vuietul Cannes-ului se va stinge vreme de un an.

"When the hurlyburly's done, when the battle's lost and won." După bătălie, fiecare îşi face bilanţul războiului personal "Cannes 62", în funcţie de frustrările adunate la aflarea filmelor alese de juriu: cele ratate, cele a căror prezenţă provoacă perplexitate sau huiduieli (sala presei, "Marele Teatru Lumină", a devenit prea mult un loc al aparenţelor pentru a mai avea păreri şi pentru a fluiera precum odinioară), cele primite ca pe o victorie personală.

Pînă la acest final s-au adunat însă numeroase bătălii pierdute şi cîştigate. Cele mai simple eşecuri sînt orele de coadă încheiate cu un panou "full-complet" trîntit în faţă. Dar este oare o victorie să pătrunzi în sala de cinema atras de numele unui regizor de pe lista ce ţi-a dat imboldul întoarcerii cu nerăbdare la Cannes, pentru a trăi o dezamăgire? Din acei happy few obişnuiţi ai covorului roşu, mulţi au avut parfum de has been şi, dacă Gilles Jacob s-a lăudat pentru 2009 cu nume mari, nu întotdeauna acestea au echivalat cu "filme mari".


Nimic din nebunia fostului copil teribil

Degeaba a revenit Almodóvar cu o Magdalena - Penelope Cruz: Los abrazos rotos n-are nimic din nebunia fostului copil teribil. Degeaba povestea sa cu un regizor devenit orb, veşnicele citate cinefile, scenele de film în film, cu evidente trimiteri la opera personală (în special la Femei în pragul unei crize de nervi), lacrimile ce curg pe o roşie şi cvasitentativa unei ars poetica almodovariene. Din toată "îmbrăţişarea" nu păstrezi decît trei momente: un montaj de radiografii, un puzzle de viaţă din fotografii rupte şi mîinile celui ce nu mai vede, dar încearcă să "simtă" imaginea ultimului sărut dat femeii iubite, derulată cadru după cadru. Nici "femeia" lui Pedro nu mai este ce a fost: bibilită precum Audrey Hepburn, Penélope nu are şi aceeaşi candoare. Magdalena, din fată bună, devine damă bună şi lipsită de substanţă, aşa cum ne obişnuiseră pînă acum acele cosa de mujeres.

Şi totuşi, cu Almodóvar, în ciuda eşecului, rămînem în cîmpul de luptă familiar. Dar cînd Muzeul Luvru îi comandă o producţie lui Tsai Ming-Liang, rezultatul, Visage, arată ca o rătăcire de adresă, ce ne-a condus la figurile de ceară ale doamnei Tussaud. Poze cu şi din Truffaut, întîlniri cu actriţele acestuia, mai scurte (Nathalie Baye ieşind de sub o masă) sau mai lungi (Fanny Ardant căutîndu-şi pantofii printr-o zăpadă la fel de artificială ca şi "chipul" de pe ecran), ori cu actorul său (Jean-Pierre Leaud, fantomatic şi în plină transă, înşirînd nume din enciclopediile de cinema). Cînd manechinul Letitia Casta, după momente muzicale - adevărate fotografii de modă mişcătoare -, se transformă în crăiasa-zăpezii-nudă" go-go dancer" de cameră frigorifică pentru un regizor ce-şi înscenează moartea simbolică, stropită cu suc de roşii la conservă, îţi vine să plîngi precum la scena finală din Vive l'amour.

Visage este o bătălie pierdută de un Tsai Ming-Liang pretenţios şi cu snobism intelectual. În ziua în care asiaticul rătăcea prin cultura franceză, regizoarea spaniolă Isabel Coixet se pierdea prin Harta de sunete din Tokio, dar măcar acolo puteai plînge în faţa melodramei sentimentale.

Se pot numi însă victorie deplină premiile huiduite de critică pe care le-au obţinut Thirst de Park Chan-Wook, Spring Fever de Lou Ye şi Kinatay de Brillante Mendoza? Dacă le adăugăm şi Fish Tank de Andrea Arnold, juriul a părut să bifeze, în ordinea prezentării, lista competiţiei, iar de la un punct a obosit. Pe seama cui să pui acest palmares cînd zvonurile de război în culise păreau să fie confirmate de ironiile lui Eduard Baer? Preşedinta Isabelle Huppert şi-a declarat, ca o mare actriţă, "prietenia" faţă de restul membrilor, iar zîmbetele şi privirile la propunerea de schimb de numere de telefon a maestrului de ceremonii au fost semnificative.


Singurul lucru necontestabil în Antichrist: Charlotte Gainsbourg

O bătălie poate fi pierdută doar pentru a o cîştiga mai bine: aceasta este senzaţia dată de premiul de interpretare al French icon-ului Charlotte Gainsbourg. Moştenitoare a fragilităţii pline de angoase a mamei, Jane Birkin, şi expusă oprobiului provocărilor, cu mult înainte de Lars von Trier, de către tatăl ei, Serge Gainsbourg, Charlotte şi-a arătat tremurul de veşnică victimă la conferinţa de presă, pentru a radia efectiv la ceremonia finală. Talentul celebrei discrete, amestec neaşteptat de frumuseţe şi urîţenie, a fost singurul lucru pe care nimeni nu i l-a contestat Antichrist-ului.

Altă victorie a unei imagini vii a culturii franceze, una venerabilă, a fost mai curînd o satisfacţie locală şi un premiu onorific. Alain Resnais îşi cîştiga bătăliile în cinema pe vremea cînd era regizorul războiului: al Doilea Mondial - în documentar (Nuit et brouillard) şi în ficţiune (Hiroshima, mon amour) - cel algerian (Muriel) sau civil spaniol (La guerre est finie). Cu acest Les herbes folles, continuăm seria de film-teatru bulevardier, în care aceeaşi Sabine Azema, după ce i se fură geanta, îl întîlneşte pe acelaşi Andre Dussollier, care-i aduce actele dispărute. E drept, la 87 de ani, Resnais surprinde cu un final trăznit: un traveling lung din cer pînă într-un cimitir, urmat de replica unei fetiţe apărute de niciunde: "Mami, cînd voi fi pisică, voi putea mînca crochete?".

Porumboiu şi Yorgos Lanthimos


La bilanţul final, războiul nostru "Cannes 62" era gata încheiat şi cîştigat: Corneliu Porumboiu urcase cu o seară înainte pe scena de la "Un Certain Regard" pentru a i se înmîna Premiul Juriului. Iar aplauzele ce au însoţit anunţul lui Paolo Sorrentino au fost semnificative în comparaţie cu numeroasele braţe ridicate la întrebarea lui Thierry Fremaux: "Cine n-a văzut încă filmul cîştigător, Kynodontas de Yorgos Lanthimos?" (un film grecesc nu stîrneşte acelaşi interes în festival precum unul românesc). Sigur, n-a fost, ca în declaraţiile megalomane, vreo "sărbătoare românească", căci nu s-au împărţit sarmale pe Croazetă şi nu s-a jucat hora. Sigur, cei prevăzători au dreptate să ne amintească faptul că sîntem muritori şi că acest şir de victorii româneşti trebuie să se oprească, dar într-o zi, cînd 2009 va fi un an din dicţionarele de film, cei prezenţi acolo vor putea spune cu privirea şi tonul unui veteran de război: "Am fost la Cannes 62".