Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Festivalul TIFF 2009

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Filmele TIFF 2009: al patrulea episod


iunie 2009
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Sageata Poliţist, adjectiv, România, 2009
regia: Corneliu Porumboiu

Corneliu Porumboiu se află la al doilea lungmetraj al carierei cu Poliţist, adjectiv. Imprimă filmului său un ritm, ceea ce poate fi uşor confundat cu ceva ce poate fi numit crearea unui univers personal. În primele zeci de minute surprinde monotonia vieţii lui Dragoş Bucur, interpretul protagonistului, un poliţist dintr-un orăşel al României care are de dus la îndeplinire un caz oarecare de consum şi trafic de stupefiante. Lăsând cadrele să curgă (aparent) conform ritmului impus de lipsa de spectaculozitate a vieţii reale, realizatorul reuşeşte să creeze un suspans pe căi diferite de ale unui film policier uzual. Rupe toată acea rutină într-un moment avându-i în prim-plan pe acest poliţist, în intimitatea propriului apartament, şi pe iubita sa. În vidul senzorial instaurat până atunci, melodia Mirabelei Dauer ascultată în buclă de aceasta, în timp ce vizual este prezentat protagonistul în timp îşi ia cina în singurătatea bucătăriei, funcţionează precum o boare de aer curat. E foarte bun instinctul cinematografic al lui Porumboiu, în general el necomiţând greşeli din punct de vedere al intenţiilor aflate în spatele construcţiei sale. De asemenea, discuţia celor doi despre simbolistica versurilor respectivei bucăţi muzicale funcţionează din punct de vedere senzorial, conferind atmosferei o complexitate aparte.

Pe tot parcursul filmului, cineastul alternează secvenţele goale senzorial şi ideatic, în care surprinde un poliţist urmărindu-şi în linişte subiecţii, cu unele aparent naturale, deşi deplasate uşor înspre zona absurdului şi, de aceea, pline de un umor specific şi filmelor anterioare ale carierei lui. Mecanismul devine evident după a doua repetiţie a acestor succesiuni, ceea ce nu deranjează neapărat, ci mai degrabă induce o stare de expectativă.

Problema apare după curgerea ultimei secvenţe, moment în care poate fi constatată nu doar lipsa de consistenţă a nivelului ideatic al lui Poliţist, adjectiv, ci şi confuzia tezei pe care o susţine. Filmul ridică numeroase întrebări relevante pentru natura umană. Poate fi citit în mai multe feluri: dacă un spectator oferă o importanţă mai mare discuţiilor superficial dialectice, atunci filmul va fi descifrat ca vorbind despre imposibilitatea comunicării interumane; dacă va fi interesat în primul rând de plotul primar, al turbulenţelor conştiinţei protagonistului, va considera că are de-a face cu o problemă de natură morală; dacă va acorda primordial atenţie sub-plotului care atinge tangenţial un alt aspect sensibil, al validităţii morale a legilor unei ţări, va avea cu siguranţă impresia că discursul cineastului se încheagă în acea direcţie. Nu în ultimul rând, un cinefil atent la discursul cinematografic, se va raporta la Poliţist, adjectiv ca la un film incitant şi inedit în peisajul filmelor poliţiste ale istoriei cinematografului.

Porumboiu pare nehotărât în demersul său ideatic. Se opreşte doar la suprafaţa problemelor ridicate, nesondând cu adevărat în nicio direcţie. Deşi curajoasă decizia lui de a aborda o stilistică diferită de cea din A fost sau n-a fost?, în opinia mea nu e justificabilă până la capăt. Dacă s-ar fi rezumat la a urmări o singură direcţie, o teză clară (precum Woody Allen, spre exemplu, în Match Point) lucrurile ar fi stat cu totul astfel. Niveluri secundare de înţelegere s-ar fi adăugat uneia simple ca bună-ziua, filmul câştigând astfel o complexitate autentică, din toate punctele de vedere. Având însă ambiţia de a sonda filosofic teritorii la care nu face dovada că a reflectat îndeajuns, trişează, oferind publicului false chei de înţelegere, în fapt simple jocuri de cuvinte amuzante, aparent profunde.

Poliţist, adjectiv e, în ciuda superficialităţilor semnalate, un film realizat de un cineast care ar putea evolua enorm în viitor. Lăsând în urmă pretenţiile intelectuale evidente aici, consider că ar putea atinge la un moment dat perfecţiunea de cristal a universului unui Federico Fellini, regizând poveşti simple, pe care să le încarce senzorial cu ajutorul talentului pe care îl deţine în acest sens. Un univers à la Bresson, cineast spre care pare că a privit înainte de a demara acest proiect, pur şi simplu nu pare să se potrivească constituţiei sale intelectuale.

Poliţist, adjectiv a fost proiectat în competiţia de lungmetraje a TIFF 2009, câştigând (ex-aequo) marele premiu.


Sageata Vaghe stelle dell'Orsa, Italia, 1965
regia: Luchino Visconti

Visconti are o singură realizare cinematografică mai neinteresantă decât acest film prezentat la TIFF în 2009 pentru a marca omagiul adus actriţei Claudia Cardinale de către organizatori. Este vorba despre Gruppo di famiglia in un interno din 1974, care e de neprivit.

Vaghe stelle dell'Orsa, pe de altă parte, deşi i-a adus italianului un Leu de Aur la Veneţia în 1965, este doar mediocru. Urmărind întoarcerea acasă a Sandrei, după mulţi ani petrecuţi într-un mediu snob al Marii Britanii, filmul reprezintă un pretext pentru Visconti de a sonda câteva dintre aspectele asupra cărora a revenit obsesiv de-a lungul carierei. În primul rând, italianul recreează contextul relaţiilor bolnăvicioase dintre membrii unei familii burgheze. Părinţii şi cei doi copii sunt marcaţi de tare moştenite pe cale genetică. Sandra şi fratele său Andrew au fost implicaţi în trecut într-o aventură incestuoasă. Mama lor, o rafinată artistă, e nebună, iar tatăl, decedat cu mult timp în urmă, e reconstituit din poveştile celorlalţi în aşa fel încât să se înţeleagă că nu fusese nici el sănătos psihic. Problemele de acest tip l-au preocupat pe Visconti într-un mod intim, majoritatea filmelor lui personale (nu includ aici Ossessione din 1943, La terra trema din 1948, Bellissima din 1951 sau Le notti bianche din 1957) având în prim plan personaje cu bagaj genetic dificil de gestionat şi cu situaţii familiale complex bolnăvicioase.

Din punct de vedere stilistic, Vaghe stelle dell'Orsa reprezintă o primă încercare a regizorului de a conferi credit artistic zoom-ului cinematografic. Procedeu rafinat de el în Morte a Venezia din 1971 şi în general ocolit de marii cineaşti ai lumii, deşi reluat pentru o perioadă de realizatorii Dogma'95 sau de Moodysson în primele 3 filme, zoom-ul folosit în Vaghe stelle dell'Orsa e desuet şi nu funcţionează nici măcar pentru o clipă. Visconti încarcă de asemenea planul auditiv cu o muzică clasică grandilocventă, permanent perceptibilă şi aflată în contrapunct cu evenimentele relatate. Cardinale e absolut oribilă în acest rol care se dorea complex, fiind aproape de neprivit. Grimasele sau gesturile ei sunt exterioare şi întotdeauna declamative. Totuşi, chipul ei frumos, aparent virgin, pur creează o oarecare senzaţie de bolnăviciune când este asociat celui al actorului interpret al fratelui Andrew (Michael Craig).

Vaghe stelle dell'Orsa nu e un film prost, în ciuda tuturor slăbiciunilor de natură stilistică (în primul rând) sau ideatică. Fiind un eşec al carierei unui mare autor al cinemaului mondial (nu mai mare decât Rossellini sau Fellini, dar comparabil pe alocuri) trebuie vizionat pentru a înţelege în profunzime universul căutărilor lui Visconti.


Sageata Antichrist, Danemarca - Germania - Franţa, 2009
regia: Lars von Trier

Von Trier e un comerciant excelent. Se autopromovează ca nimeni altcineva din lumea cinematografică. În conferinţele de presă se numeşte singur "geniu" şi are o atitudine superioară faţă de ceilalţi. Antichrist a fost targetat astfel: "bătaia de joc a lui von Trier la adresa criticilor şi a publicului". Şi sintagma e total, dar total adecvată (deşi, la fel de bine ar fi putut fi adăugate şi alte afirmaţii precum: "bătaia de joc a lui von Trier asupra actorilor (Willem Dafoe şi Charlotte Gainsbourg) sau asupra lui Andrei Tarkovski - căruia îi este dedicată această calamitate şi, în primul rând, asupra lui însuşi").

Dacă am intra într-o analiză amănunţită a lui Antichrist am putea fi suspectaţi de o lipsă a simţului umorului rară. Este pentru prima oară când acest cineast a ajuns atât de jos din punct de vedere artistic sau ideatic încât o eventuală polemică nu îşi mai are rostul. Toate slăbiciunile umane şi cinematografice pe care le întrezărisem în filmografia sa anterioară îşi găsesc desăvârşirea aici.

În Antichrist, von Trier urmăreşte un cuplu, interpretat de cei doi actori menţionaţi adineauri, care se confruntă cu moartea unicului copil. Gainsbourg în primul rând e dezechilibrată psihic în urma evenimentului, Dafoe încercând să o psihanalizeze şi să o supună unor diverse provocări care să o ajute să scape de spaimele ei cele mai intime. În final, toate sentimentele refulate ale femeii sunt exteriorizate şi duse la extrem, ea aruncând un obiect greu pe penisul în erecţie al lui, iar apoi masturbându-l (ejacularea bărbatului e filmată în plan apropiat, în loc de spermă ţâşnind sânge) sau tăindu-şi clitorisul (în plan detaliu) cu o foarfecă.

Primele zeci de minute ale filmului, deşi trashy şi prost, foarte prost scrise şi interpretate, conţin totuşi un oarecare suspans. Povestea poate, cel puţin teoretic, evolua în orice direcţie. Tot mecanismul se destramă însă în momentul în care este introdusă o vulpe însângerată care exclamă: "Haosul conduce lumea". De atunci încolo devine evident derizoriul demersului cineastului danez. În permanenţă, Antichrist pare realizat de un om orgolios, dar lipsit de orice fel de empatie, de interes sau de contacte cu lumea exterioară. E un film realizat de un om bolnav, nu într-atât de bolnav însă pentru a-i putea fi scuzabile toate exhibiţiile. Cineva spunea, ulterior vizionării lui Antichrist, că producătorul ar fi trebuit să-l sfătuiască pe danez să nu îşi prezinte tâmpenia cinematografică în public. Adăuga, de asemenea, că selecţionerul de la Cannes ar fi trebuit să refuze includerea lui în festival. Avea mare dreptate. Pe de altă parte, von Trier e un om liber, la fel cum toţi spectatorii viitori ai filmului sunt oameni liberi să-l judece, să-l atace, să-l desconsidere etc. În special admiratorii săi trebuie să îşi ia inima în dinţi şi să vizioneze Antichrist. Nu ştiu cum vor ieşi din sala de cinema, dar sper că măcar acum vor realiza că iubesc un cineast impostor, atins de un soi de geniu pe care nu îl mai ţine demult în frâu. După Breaking the Waves din 1996 cariera i s-a îndreptat încet, dar sigur, în jos. Lars von Trier e un caz pierdut pentru cinematograful mondial şi e păcat. Condoleanţe celor care l-au iubit.

P.S.: Nu am reuşit să notez încă impresiile despre următoarele filme văzute la TIFF 2009: Shirin (regia: Abbas Kiarostami), René (regia: Helena Trestikova), Nord (regia: Rune Denstad Langlo), Alle Anderen (regia: Maren Ade), Kolme viisasta miestä (regia: Mika Kaurismäki). O voi face neapărat în cursul zilei de luni (8 iunie 2009), deşi festivalul se încheie duminică (7 iunie 2009), mai ales pentru că primul şi ultimul dintre filmele menţionate mai sus mi-au atras atenţia în mod deosebit.

Descarcă povestea filmelor din TIFF 2009 aici.




 Toate articolele despre Festivalul TIFF 2009


5 comentarii

  • ura
    saureign [membru], 09.06.2009, 10:19

    N-am vazut ultimul opus al lui Von Trier, nu sunt fan (desi mi-a placut mult Dancer In The Dark), insa din felul in care va raportati la vizionare, reiese ca dvs. aveati o idee formata de mult despre persoana autorului, si nu asteptati decat motive pentru a-l ataca.
    Consider ca un atac la persoana nu are ce cauta intr-o cronica de film; altfel, apucati-va de jurnalism tabloid.

  • RE: ura
    Toma [membru], 09.06.2009, 16:33

    Nici eu nu am văzut filmul în cauză, de aceea mă abţin să judec articolul lui Andrei Rus. Dacă nu m-aş abţine, se cheamă că aş proceda aşa cum îi reproşaţi dvs. că procedează...
    Docamdată mi se pare mai corect să-i acord cronicarului prezumţia că a spus ce a spus despre regizor sub influenţa vizionării, care, poate, i-a validat nişte păreri despre celebrul personaj.

  • Ura reloaded
    alexandrumacovescu [membru], 10.06.2009, 11:04

    Mustiti de ura la adresa acestui regizor, domnule Rus, spunand ca a ajuns foarte jos in cinematografie. Permiteti-mi sa va contrazic, dar dupa Breaking the Waves, pe care-l considerati ultimul film bun al lui, a mai facut Idioterne in 1998, selectionat la Cannes, apoi a castigat Palme D'or pentru Dancer in the Dark, pentru care a primit cronici favorabile. Apoi a venit in 2003 tot la Cannes cu Dogville, care, in ciuda criticilor, e un film de o valoare incontestabila, dar nu pentru toate gusturile. Nu neg ca Von Trier e un regizor care polarizeaza publicul si critica, dar una e sa nu-ti placa tie si alta e sa zici ca e o cauza pierduta, lucru total gratuit. Poate nici mie nu-mi plac Bergman sau Trakovsky, dar daca nu-mi plac mie, asta nu inseamna ca nu sunt buni.

  • RE: RE: ura
    saureign [membru], 10.06.2009, 12:37

    D-le Toma,
    eu am subliniat doar ca articolul respectiv, in loc sa se ocupe de film, se ocupa de persoana regizorului, ceea ce mi se pare impardonabil pentru un critic.

  • RE: RE: RE: ura
    Toma [membru], 10.06.2009, 14:06

    Dacă filmul "musteşte" de persoana (personalitatea) regizorului, în toată complexitatea ei, chiar biografică, atunci nu mi se pare impardonabil. Nu cred că este vorba aici de a critica omul în locul operei.
    Apropos de ce scrie alexandrumacovescu: titlul comentariului chiar vrea să spună că dl. Rus îl urăşte pe von Trier?...
    P.S. Şi mie mi-a plăcut mult Dogville (nu şi urmarea).

Click pentru a mări imaginea


Resurse

 Alte articole de Andrei Rus


Alte articole

 Învăţăturile TIFF-ului - TIFF, 2009, Anca Grădinariu
 Ultima zi - TIFF, 2009, Mihai Chirilov
 TIFF-ul a devenit o instituţie, Gina Şerbănescu, un interviu cu Tudor Giurgiu
 La TIFF 2009, Andrei Creţulescu
 Palmares cu jumătăţi de măsură - TIFF, 2009, Cristina Corciovescu
 Toate articolele despre Festivalul TIFF 2009


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer