Gone TIFF-ing

Există un TIFF pentru fiecare, iar calitatea de TIFF-ar nu se măsoară neapărat prin numărul (mare) de filme văzute într-o singură zi, prin ora cît mai matinală la care se postează cineva în faţa sălii de cinema sau prin colecţia de bilete adunate şi păstrate cu sfinţenie de-a lungul ediţiilor trecute - cele mai palpabile "criterii", amintite şi în publicaţia festivalului. M-am trezit şi eu o dată la ora 8 ca să ajung la un film de la 10. Într-o zi de week-end - precizare esenţială, s-ar zice. Cred că numărul maxim de filme văzute într-o zi a fost de patru sau cinci - dar de la trei încolo, aproape nici nu mai contează. Mi s-a întîmplat şi mie să-mi iau cîteva zile de concediu la o ediţie, iar sprîncenele ridicate iscoditor de colegii de serviciu desigur că n-au făcut decît să-mi întărească şi mai mult senzaţia aceea că această experienţă scapă muritorilor de rînd. Da, TIFF-arii sînt o specie aparte. Dar mi s-a întîmplat şi să rămîn cu bilete neconsumate din abonament, deşi în programul ultimei zile de festival mi-ar mai fi încăput lejer vreo cîteva filme.

Primele două ediţii (TIFF 2002, TIFF 2003) mi-au scăpat, mi-ar fi scăpat şi a treia dacă n-aş fi primit pe stradă un pliant cu programul filmelor. Pe ăsta îl mai am şi acum (suvenir preţios, cum altfel?).

Primul film văzut la TIFF: Happy Together (regia Wong Kar Wai), la Republica, o proiecţie în timpul zilei, sala aproape goală. Şi de aici a început nebunia, deşi în primele momente nici nu-mi dădeam prea bine seama ce mi se întîmplă. Şi cînd zic primele momente, nu mă limitez doar la durata celor 96 de minute ale filmului amintit, ci şi la mirarea de după, că e posibil şi aşa ceva, că am acces la aşa ceva - aşa ceva, pentru că exultarea mea de atunci era atît de aiuritoare încît se sustrăgea automat de la termenii lumeşti de forma "un festival de film", "un film asiatic, apoi unul brazilian, apoi unul islandez, apoi, apoi...". Nu, era mai mult, mult mai mult. Era aşa: alergătura cuminte între Arta şi Victoria şi Republica, un triunghi în centrul oraşului format din trei locuinţe noi, atît de primitoare, şi trecerile mele entuziaste dintr-una în alta. Filmele bifate cu pixul în program, singurele repere absolut esenţiale ale unei zile: dacă între ele mai încăpea şi o masă frugală sau o cafea, OK, dacă nu, nici n-aveam timp să observ. Saltul de multe ori deconcertant dintr-o poveste în alta, cînd uneori impresia lăsată de un film era un pic prea puternică pentru a-mi permite să plonjez cu maximă inocenţă în următorul. Chiar dacă nu-mi trebuia mai mult de zece minute între un cinema şi altul, tot aş fi avut nevoie de măcar o jumătate de oră de tihnă după un film, ca să mi se aşeze, să-l simt digerat cum trebuie.

Semnele TIFF ochite zîmbind pe stradă, mici coduri care defilau în văzul tuturor, dar pe care ştiam că doar unii au cheia să le descifreze: tricourile roşii ale voluntarilor, ecusoanele fluturînd la gîtul unora, genţile TV5, un AperiTIFF luat de vînt pe trotuar, frînturi de conversaţii cinefile surprinse în trecere pe stradă, termeni aparte (Supernova, Umbre, 3X3), afişul festivalului, care ascundea atîtea promisiuni, numai de mine ştiute (mă rog, şi de alte cîteva sute de oameni). Terasa Muzeului de Artă, un loc îndrăgit mult înainte de existenţa festivalului, şi de care mă pot bucura acum tocmai & numai datorită lui. Trişez şi aştept festivalul nu doar pentru filme, ci şi pentru că sînt singurele zile din an în care ştiu că mai pot să intru la o cafea acolo - altfel, curtea e închisă şi pustie.

Cînd mă întîlnesc cu alţi TIFF-ari, entuziasmele ni se încalecă ca într-un concurs cu sloganul "TIFF-ul meu e mai tare ca al tău!" - dar nu asta contează: fiecare-şi are setul său personal de revelaţii ori descoperiri cinefile (şi nu numai), iar declamarea lor mai mult sau mai puţin zgomotoasă nu e neapărat şi măsura unicităţii lor. Păstrez şi eu în memorie mici întîmplări plăcute sau amuzante din perioada ediţiilor trecute (şi uneori le relatez mai departe, fără să mă blocheze teama că poate ar plictisi), dar de vreo două ediţii încoace m-am văzut nevoită să-mi mai temperez lăcomia: oricum nu pot vedea 100 de filme în cîteva zile, de ce să nu mă relaxez? Am renunţat la două filme din programul meu dintr-o seară, şi-am dat fuga acasă ca să scriu textul acesta. La unul dintre ele, AperiTIFF-ul preciza: must see!