Pe rândul precedent ar fi trebuit să se afle însemnările despre Poliţist, adjectiv. După cum vedeţi, nu se află. Asta înseamnă că maşinaţiunile mele au dat greş şi deci n-am reuşit să văd filmul. Asta e. Nu disperăm. Viaţa merge înainte (right...) Între timp, a şi câştigat.
Uitaţi cu ce mi-am găsit să mă consolez în schimb: Involuntar. Un titlu care nu reflectă defel maniera de lucru a acestui adevărat Ruben Östlund al Suediei. El ştie foarte bine ce vrea. Dar nu ştie cum. Pe scurt, totul e pus cu mâna, să stea frumos. Cele cinci poveşti narate sfârşesc prin a se lega într-un final unele de celelalte, dar asta numai pentru că acest adevărat Ruben Östlund a văzut la alţi mari regizori că aşa se face. Filmul e slăbuţ, dar nu idiot; are chiar şi un episod memorabil (în care şoferul şi, în acelaşi timp, co-proprietarul autobuzului plin de turişti refuză categoric să plece până când nu se află cine a rupt perdeaua din toaletă; finalul episodului e inspirat). Ştiu filme geniale care n-au episoade memorabile. Pe scurt, ingredientele sunt la îndemână, însă maestrul le încurcă.
Flame şi Citron e filmul pe care l-ar fi făcut în cele din urmă Sergiu Nicolaescu dacă a sa carieră ar fi urmat o pantă ascendentă şi nu invers. Film "american" cu nazişti şi luptători din Rezistenţă (pentru băieţei), cu trădare şi iubiri înşelate (sau nu? - pentru fetiţe), cu întorsături de situaţie şi fior dramatic pentru pasionaţii de gen. Un film "normal", care ar putea rula cu un succes mediu în orice altă perioadă a anului în orice cinematograf al patriei. Final înălţător (not!), care-ţi face piele de găină pe cel puţin 75% din suprafaţa corpului, cu un Citron pe post de Andrei generic (v. trimiterea de mai sus la un cunoscut regizor român şi mai ales P.S.-ul). O singură imagine "poetică" cu cerul, din păcate chiar la final, poziţie care îi agravează letal prezenţa. E după un caz real, ceea ce constituie o mare problemă pentru comentatorii oneşti. În sensul că nu poţi acuza prea mult lipsa de plauzibilitate fără a risca să ţi se dea în cap cu cotorul cărţii de istorie. Previzibil, dar nu plictisitor.
P.S.: Aţi remarcat câte dintre personajele interpretate de Sergiu Nicolaescu de-a lungul vremii poartă numele de Andrei, care este un soi de alter-ego al regizorului - Pistruiatul (1973), Nemuritorii (1974), Capcana mercenarilor (1980), Ringul (1983), Orient Express (2004)? Bunul meu prieten T. J. a fost primul cercetător al fenomenului care mi-a semnalat acest interesant aspect lingvistic, insistând asupra unei etimologii extrem de plauzibile care trimite la greaca veche şi la "anthropos", om; cercetări personale ulterioare relevă cuvântul grecesc andreia, însemnând "războinic": Sergiu Nicolaescu = Andrei, bărbatul războinic, bărbatul prin excelenţă.
A, gata. S-a încheiat.
Descarcă povestea filmelor din TIFF 2009 aici.