Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Festivalul TIFF 2009

Aceşti oameni tineri nu mai fac cîrdăşie cu nimicul


, un interviu cu

Observator Cultural, iunie 2009
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Valerian Sava: Dragă Alexa Visarion, exceptîndu-l pe Tudor Giurgiu, preşedintele fondator, activ şi ipso facto omniprezent la TIFF, eşti, pare-mi-se, singurul regizor român aflat la faţa locului din prima pînă în ultima zi a festivalului, deşi n-ai nici un film cu titlul înscris în programul vreunei secţiuni a ediţiei a VIII-a, şi - mai mult! - te-am surprins plătindu-ţi din buzunarul propriu sejurul, dincolo de cele două zile oferite de organizatori.
Alexa Visarion: Cred că e foarte important să nu ajungi în situaţia de a vorbi despre ceva fără să ştii, fără să vezi. Multă lume comentează festivaluri, premii, filme, autori, dar unii ori vorbesc "după ureche" - fiindcă "au auzit că..." - ori fac deducţii din propriile prejudecăţi. Eu vreau să văd, să ştiu. Şi se leagă această prezenţă a mea la TIFF de faptul că urmeză să revin pe ecrane cu un film în premieră, în toamna lui 2009, după o lungă absenţă, încît e important pentru mine să văd "ce se întîmplă" aici, la nivel naţional şi internaţional.

Pe mine mă interesează tinerii regizori. M-au interesat totdeauna şi tinerii regizori din teatru, şi plasticienii tineri, şi compozitorii tineri. M-au interesat vocile noi, vocile distincte din generaţia tînără. Iar în privinţa cinematografiei româneşti actuale, probabil numai din orgoliu, dintr-o vanitate extremă, se poate să nu te intereseze această generaţie, să nu vrei să vezi, să nu-ţi placă filmele ei reprezentative. Văzîndu-le, eu descopăr multe lucruri pe care le visam, ca regizor, în diferite perioade, lucruri pe care nu le-am realizat - din diferite motive, unul fiind poate şi incapacitatea mea de a ajunge la propriul vis -, iar acum acele lucruri visate există şi se impun.


Foarte simplu, despre lucrurile foarte profunde

V.S.: Au trecut, cred, vreo 30 de ani de cînd, pornind de la un dialog ca acesta, am scris un articol intitulat "Cînd filmele compun o operă", referitor la primele pelicule pe care le-ai semnat: Înainte de tăcere şi Înghiţitorul de săbii. Ce ai constatat, acum, la TIFF 8, că "s-a întîmplat" între timp, cu cinemaul românesc şi universalè
A.V.: Filmul depinde foarte mult - poate mai mult decît teatrul - de factorul timp. Depinde foarte mult de ceea ce timpul aduce totdeauna ca noutate. Uneori poate fi o noutate formală, întîmplătoare, perisabilă în imediata vecinătate a premierei. Dar poate fi şi noutatea care creează un anumit tip de deschidere. Filmul românesc de azi aduce această deschidere. E tipul de cinema care aduce în discuţie, foarte simplu - şi aici e marele talent al filmului românesc tînăr -, lucrurile foarte profunde, din imediat. Nu e însă cazul să uniformizăm cînd vorbim de "generaţia regizorilor tineri". E vorba de cîteva personalităţi distincte, sînt cîţiva regizori care au parcurs o etapă de formare în şcoala românească de film, dar şi-au dat seama foarte repede, în timp ce învăţau, că nu trebuie să înveţe fără atitudine critică, nu trebuie învăţate drumurile bătătorite. E via negativă a unei şcoli unde studentul vine nu ca să fie învăţat, ci ca să poată experimenta singur, să se înveţe să caute.

E foarte important să observăm, în filmele româneşti prezentate la TIFF 8 şi în unele din anii imediat anteriori, că autorii lor sînt nişte creatori în care funcţionează un anumit tip de obiectivare. Vorbesc de filmele excelente, cum au fost Moartea domnului Lăzărescu şi 4, 3, 2, sau Poliţist, adjectiv, ca să dau doar trei titluri. Autorii lor, Cristi Puiu, Cristian Mungiu şi Corneliu Porumboiu reuşesc foarte bine, foarte profund, să vorbească fără a se arăta. Generaţia anilor '70, din care fac şi eu parte, făcea filme, uneori excelente, care vorbeau prin ego-ul regizorului. Era şi din cauza cenzurii: cum "nu puteai vorbi" despre realitate, vorbeai prin talent despre ce vezi tu din realitate. Personalitatea era evidenţiată de film. Personalitatea regizorului de azi e asumată şi asimilată în film.


Fosta codaşă, vedetă a zonei şi nu numai

V.S.: Aceste mutaţii explică, oare, noua poziţie a filmului românesc în lume şi, în primul rînd, inversarea locului său faţă de cinematografiile proximeè Fără a-i uita din anii '50-'80 pe Pintilie, Ciulei, Tatos, pe un Alexa Visarion cu cele două titluri citate şi pe alţi cîţiva, cinematograful românesc ca şcoală a fost mai degrabă codaş, faţă de şcoala cehă sau poloneză, faţă de multe filmografii din Ungaria sau din fosta URSS. Cum îţi explici misterul că, de ani buni, tocmai codaşa fostului Est socialist a devenit vedeta zonei, şi nu numaiè
A.V.: În primul rînd, noi n-am spus atunci ceea ce ceilalţi spuneau. Cu unele excepţii, fie că "n-am avut voie", fie că n-am ştiut să spunem, fie şi una, şi alta, fie că, la un moment dat, am fost influenţaţi de mişcările filmice din jur, sub forma unor preluări. Făceam cîte un film à la şcoala cehă, à la Forman sau, mai tîrziu, după şcoala rusă disidentă, à la Tarkovski. Chiar dacă le făceam bine, erau filme făcute după. Or, calitatea de bază a acestui nou val al filmului românesc este prospeţimea. Există şi o epuizare a mişcărilor cinematografice. Alţii şi-au dat capodoperele "atunci", iar capodoperele nu apar în fiecare trimestru, în fiecare an. Şi există şi regrese. Teatrul românesc a fost, ani în şir, unul dintre cele mai importante din lume, iar acum e într-un moment de stagnare, cînd teatrul românesc e sub filmul românesc, care, la ora actuală, e mult mai important, mult mai viu, mult mai adevărat. Şi are rigoare, dar rigoarea nu e la modul didactic, e în simbioză cu o fantezie esenţializată.


Noi n-am avut o cinematografie validă

V.S.: Am pus prima dată întrebarea de mai sus, aici, la TIFF 8, la conferinţa de presă a cineaştilor din Ungaria. Şi n-am obţinut un răspuns la obiect, poate fiindcă alţii nu ştiu cum era la faţa locului filmul românesc din trecut şi nu-şi dau seama din ce combustie a ieşit Noul Cinema. La Praga, Budapesta sau Varşovia, aflai de la cineaşti prestigioşi, acum 30 de ani, că cele mai reprezentative producţii româneşti ar fi cele cu haiduci şi cele epopeice. Nu ne vindecăm abia acum de unele păcate, continuate în anii '90, prin unele filme gongoriceè N-a intervenit o ruptură din 2001 încoaceè
A.V.: Rupturile fac parte din continuitate. A nega, din punct de vedere creator, înseamnă a continua direcţiile fertile. Dar ruptura este evidentă. O ruptură de mentalitatea dominantă, dar şi de structurile construcţiei filmice moştenite. "Cei buni" erau asimilaţi de mediocritate, fiindcă, în cinematograful românesc, mediocritatea era cea care stăpînea, era "la ea acasă". Din cînd în cînd, cei buni, cei talentaţi, cei autorizaţi legitim în naşterea şi edificarea unei şcoli proprii de artă erau şi ei acceptaţi, dar numai pentru că "trebuia să fie şi..." aşa ceva. Filmul oficial românesc era prost. De la tematica lui, dirijată spre "epopeea naţională" şi "actualitatea socialistă", pînă la stereotipiile formale, de care foarte puţini aveau curajul să se detaşeze. Dar a nu te înregimenta nu însemna a da capodopere, însemna pur şi simplu a exista, a respira puţin... Am avut filme bune, dar n-am avut o cinematografie validă. În schimb, noua generaţie din anii 2000 a venit, pe de o parte, liberă de ce a fost înainte, iar pe de altă parte, cu personalităţi care s-au format nu imitînd, ci inventînd, avînd curajul propriului destin. Pînă acum, cinematograful românesc n-a avut un destin. A avut filme multe, a avut public, dar şi aici era o problemă: nu cumva o mediocritate a publicului a impus o mediocrizare a cinematografiei şi filmele mediocre au chemat un public al lorè A fost - îmi permit un termen mai dur - un fel de cîrdăşie a nimicului. Aceşti oameni tineri nu mai fac cîrdăşie cu nimicul şi, poate de aceea, uneori, atitudinea lor e atît de tranşantă, în comparaţie cu ce a fost înainte. Eu respect această atitudine, deşi n-o înţeleg tot timpul. Fiindcă mi se pare sub inteligenţa acestor tineri o negare globală. Cineaştii de azi sînt mai inteligenţi decît cei din generaţia mea, care spun că "ăştia nu mă interesează, ăştia nu fac nimic", deci nu trebuie imitată negaţia de acest tip.

Descarcă povestea filmelor din TIFF 2009 aici.




 Toate articolele despre Festivalul TIFF 2009


0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


Resurse

 Alte articole de Valerian Sava
 Alte articole de Alexa Visarion


Alte articole

 Învăţăturile TIFF-ului - TIFF, 2009, Anca Grădinariu
 Ultima zi - TIFF, 2009, Mihai Chirilov
 TIFF-ul a devenit o instituţie, Gina Şerbănescu, un interviu cu Tudor Giurgiu
 La TIFF 2009, Andrei Creţulescu
 Palmares cu jumătăţi de măsură - TIFF, 2009, Cristina Corciovescu
 Toate articolele despre Festivalul TIFF 2009


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer