Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Festivalul TIFF 2009

Premianţi, omagiaţi şi ignoraţi - TIFF 2009


Observator Cultural, iunie 2009
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Dintre cele peste 200 de filme din toată lumea prezentate la TIFF 2009, am optat în primul rînd pentru cele 12 lungmetraje ale unor regizori în general neconsacraţi, incluse de directorul artistic Mihai Chirilov în competiţie, adică secţiunea în care e cel mai lesne de decelat direcţia şi politica unui festival. (Am specificat "în general", pentru că, de pildă, românul Corneliu Porumboiu are doar două lungmetraje la activ, însă ambele cu premii importante la Cannes, distribuite şi apreciate în numeroase teritorii, aşa că el nu mai poate fi considerat un regizor neconsacrat.)

Cea mai mare surpriză a competiţiei a fost pentru mine faptul că un sfert dintre filme erau documentare (chiar dacă toate puternic ficţionalizate), în timp ce, la ediţiile anterioare, genului îi era rezervat cel mult un titlu. Din păcate, două din cele trei producţii în cauză nici nu aveau ce căuta în competiţie, deoarece nu vin cu nici o propunere cinematografică suficient de înnoitoare; în plus, britanicul O istorie completă a eşecurilor mele sexuale de Chris Waitt mi se pare rezultatul unui demers regizoral absolut abject, iar franţuzescul La noapte dorm la Hollywood de Antoine de Maximy este insuficient elaborat şi plictisitor. Singurul documentar care-şi merita locul, savurosul Hai noroc!, este semnat chiar de un regizor clujean, Robert Lakatos. Singura sa problemă este că partea a doua, realizată la cîţiva ani după prima (excelentă), nu reuşeşte să se ridice la acelaşi nivel: decorul este atît de exotic şi de spectaculos, încît uneori autorul îşi pierde personajele principale (doi buni prieteni ardeleni, maghiarul Lóri şi ţiganul Lali) în planul secund. Drept urmare, deşi bine primit de publicul clujean, nici Hai noroc! nu i-a convins pe membrii juriului internaţional să-l includă în palmares.


Poliţistul român şi schiorul norvegian

Marele cîştigător a fost, cum se aşteptau toţi cei care-l văzuseră la Cannes, Poliţist, adjectiv, cel mai curajos şi totodată cel mai profund film din competiţie. Prin al doilea său lungmetraj remarcabil, Corneliu Porumboiu reuşeşte să se plaseze, alături de Cristi Puiu, în avangarda cinemaului european de azi. Însă trofeul festivalului a fost împărţit de filmul românesc cu norvegianul Nord de Rune Denstad Langlo (care şi-a adjudecat şi premiul de imagine, pentru însemnata contribuţie artistică a lui Philip Øgaard). Decizia juriului i-a contrariat şi nemulţumit pe mulţi comentatori. Totuşi, acest road movie (sau snow movie) norvegian, deşi în bună măsură tributar siajului Jarmusch-Kaurismäki, este delectabil, graţie şi umorului negru (pe fond alb), tinzînd către absurd, specific multor cineaşti scandinavi, sau interpretării senzaţionale a lui Anders Baasmo Christiansen, în rolul schiorului depresiv şi ratat, plecat în căutarea fiului pierdut.

O decizie de-a dreptul bizară a juriului a fost aceea de a premia întreaga distribuţie din Fata în casă (Chile-Mexic) de Sebastián Silva; chiar mă întreb cum îşi vor împărţi cei 10-15 actori mia de euro cîştigată la Cluj... Filmul merită apreciat pentru modul în care izbuteşte să se transforme pe parcurs, împreună cu protagonista sa (extraordinara Catalina Saavedra este cea care ar fi meritat cu adevărat premiul), dintr-un thriller menajer (mai bine zis, cu menajere), într-o dramă a umanizării. Premiul de regie i-a revenit lui Barmak Akram (cineast afgan şcolit în Franţa), pentru Copilul din Kabul. Filmul reuşeşte să surprindă pe peliculă, declişeizat etnografic-(neo)realist, spiritul metropolei menţionate în titlu, punînd accentul pe copiii abandonaţi de părinţi şi pe femeile obligate prin lege să-şi acopere (şi) feţele în public. O regie foarte sigură pentru un debutant, mai ales că majoritatea actorilor sînt neprofesionişti. Cu mai multe asemenea filme, Barmak Akram şi-ar putea vedea visul cu ochii: (re)naşterea cinematografiei afgane.

Spectatorii de la TIFF au premiat - din nou, previzibil - comedia Machan de Uberto Pasoliani, cel dintîi film (co)produs de Sri Lanka prezentat pînă acum la festivalul clujean. Meritele sale sînt incontestabile: comicul de situaţie este încîntător (cam de bas étage, dar fără vulgarităţi), formula e brevetată (printre altele, Pasolini a produs The Full Monty), iar să reuşeşti să schiţezi convingător portretele a peste 20 de personaje nu e la îndemîna oricui.


Nedumeriri şi nemulţumiri

Singurul titlu pe care mi l-aş mai fi dorit în palmares este nemţescul Toţi ceilalţi de Maren Ade. Demult n-am mai văzut un film avînd în cea mai mare parte doar două personaje (mai apare de cîteva ori şi un alt cuplu, ca element de opoziţie) care să mă captiveze timp de două ore. Relaţia analizată, cu un simţ al observaţiei aproape antropologic, de către tînăra cineastă ne pune în faţa ochilor multe dintre problemele cu care ne confruntăm cu toţii: ura care se naşte din dragostea sufocantă, teama de a nu oferi mai mult decît primeşti, vanitatea de a părăsi înainte de a fi părăsit, groaza de a nu cădea în banalitate etc. În plus, cei doi actori principali sînt excelent aleşi, iar ea (Birgit Minichmayr, premiată la Berlinală) pîrjoleşte ecranul.

În rest, competiţia a mai inclus trei filme "de festival". Brazilianul Sărbătoarea fetiţei moarte de Matheus Nachtergaele mi s-a părut un bun exemplu de "găunism magic" (o reţetă văduvită de substanţă), spaniolul Trezit din vis de Freddy Mas Franqueza este o melodramă frumoasă şi sensibilă, dar prea domoală şi neveridică (deşi povestea este autobiografică), iar Eşti Marlon şi Brando de Huseyin Karabey (regizor kurd din Turcia) este meritoriu pentru jocul său aflat la graniţa dintre realitate şi ficţiune, însă lipsit de ritm.

Lungmetrajul care a triumfat în cadrul secţiunii "Zilele filmului românesc", Cealaltă Irina, este primul lungmetraj al lui Andrei Gruzsinczki. Un film onorabil din multe puncte de vedere (scenariul surprinzător semnat de Ileana Muntean, Mircea Stăiculescu şi regizor, imaginea veteranului Vivi Drăgan Vasile, jocul mai rezervat decît de obicei al lui Andi Vasluianu etc.), dar cîteodată scăpat din mînă (mai ales în cazul actorilor care apar în roluri secundare). În condiţiile în care secţiunea amintită includea şi debuturi clar superioare, precum Cea mai fericită fată din lume de Radu Jude sau Pescuit sportiv de Adrian Sitaru, decizia juriului nu poate să nu nedumerească.
O nedreptate, pentru aceeaşi secţiune, este şi desemnarea lui Pentru el de Stanca Radu drept cel mai bun scurtmetraj. Anul acesta, grupajul de filme scurte româneşti a fost dezamăgitor: în afară de trei titluri notabile - Nunta lui Oli de Tudor Jurgiu (care ar fi meritat premiul, fiind cel mai subtil dintre toate), Renovare de Paul Negoescu şi Bric-Brac de Gabriel Achim -, n-am avut parte decît de glumiţe în imagini, mai mult sau mai puţin izbutite.

Rămînînd în spaţiul filmului românesc, trebuie menţionat apelul implicit adresat de Tudor Giurgiu, preşedintele festivalului şi prezentatorul galei de închidere, ministrului Culturii şi forurilor abilitate, de a reforma în sfîrşit Centrul Naţional al Cinematografiei. E greu de crezut, dar, din decizia directorului general Eugen Şerbănescu, această instituţie publică a interzis tuturor angajaţilor să participe la cel mai important festival de film din România. De asemenea, merită salutată campania iniţiată de TIFF, "Salvaţi Cinema Republica", menită a determina autorităţile locale şi naţionale să investească în renovarea şi modernizarea celui mai mare cinematograf de care dispune festivalul, în acelaşi timp cea mai populară sală independentă din afara Capitalei.


La Cardinale, Piersic şi Piţa

Celebra actriţă italiană (născută în Tunis), Claudia Cardinale a fost cel mai important invitat străin al ediţiei. Premiată pentru remarcabila sa carieră, alături de actorii Mircea Albulescu şi Florin Piersic, precum şi de regizorul Dan Piţa, ea a devenit fără voie partenera părintelui "ciocoflenderilor", într-un autentic număr de stand-up comedy, care i-a făcut să rîdă cu lacrimi pe spectatorii care umpleau sala Teatrului Naţional din Cluj. Deşi alte mari vedete feminine, ceva mai înţepate, ar fi reacţionat dur la umorul frizînd obscenitatea al seniorului Piersic, fosta muză a unor cineaşti precum Visconti şi Fellini i-a făcut faţă cu brio, ba chiar a declarat, la conferinţa de presă din dimineaţa următoare, că s-a distrat de minune. În schimb, un moment penibil a fost acel laudatio rostit de Dorel Vişan pentru regizorul Dan Piţa. Printre altele, actorul a susţinut enormitatea că regizorii - şi, în general, creatorii - realişti nu sînt artişti autentici, precum maestrul "şaptezecist". În ce mă priveşte, continuu să merg pe mîna artei izvorîte din viaţă a lui Puiu, nu a celei tot mai îndepărate de uman a lui Piţa.

Descarcă povestea filmelor din TIFF 2009 aici.




 Toate articolele despre Festivalul TIFF 2009


0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


Resurse

 Alte articole de Mihai Fulger


Alte articole

 Învăţăturile TIFF-ului - TIFF, 2009, Anca Grădinariu
 Ultima zi - TIFF, 2009, Mihai Chirilov
 TIFF-ul a devenit o instituţie, Gina Şerbănescu, un interviu cu Tudor Giurgiu
 La TIFF 2009, Andrei Creţulescu
 Palmares cu jumătăţi de măsură - TIFF, 2009, Cristina Corciovescu
 Toate articolele despre Festivalul TIFF 2009


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer