CatasTIFF. Mai la umbră... - TIFF 2009

Musai să recunosc că în 2009, la TIFF, am nimerit la cele mai întunecate filme. La propriu şi la figurat. Ideea era să văd cât mai mult şi mai divers, însă după vreo patru zile de vizionări, am făcut o descoperire sinistră. Aproape toate proiecţiile, pe care le încercuisem în program, erau din secţiunile Umbre şi Fără limită. Parcă o căutam cu lumânarea.


Fără limită...

Shirin (r. Abbas Kiarostami, Iran, 2008). Avea să fie bomba ediţiei. Cel puţin aşa auzeai peste tot la TIFF, ca un avertisment de cod roşu, de parcă te poţi pregăti pentru aşa ceva în materie de film. Din prima secundă până la capăt, experimentul lui Kiarostami te pune în faţa unui public de femei iranience, care la rândul lui e pus în faţa unui spectacol, probabil de teatru sau chiar film. Adică ceea ce începe ca în Habla con ella, cu câteva primplanuri de oameni care urmăresc un spectacol, devine aici regulă pentru toată povestea.

Mai exact, filmul e înşiruirea a sute de cadre fixe, cu chipurile a peste o sută de spectatoare. Singurele indicii că ceva se şi întâmplă în faţa lor sunt sunetele de spectacol. Asta una la mână, iar spectacolul e însuşi Shirin, un soi de tragedie feerică după un text al poetului iranian Nezami, din secolul XII. E acolo tot tacâmul liric de iubiri pasionante, războaie, răzbunări, vise, lamentaţii şi mistere, ca în basmele cu cosânzene.

Doi la mână, vezi chipurile femeilor, care-ţi dau de înţeles că are loc un spectacol storcător de lacrimi, frică, milă, nerăbdare, bucurie, plictiseală, oripilare etc. Ba chiar le vezi pe femei studiindu-se între ele... Toate sunt reacţii care reflectă şi fac spectacolul, printr-un paradox cinematografic genial: deşi e spectacolul tău mental, ştii bine că nu l-ai putea înţelege fără reacţiile celorlalţi. Şi uite-aşa începi să te întrebi - de parcă semiotica nu s-ar fi dat peste cap pentru asta... - dacă tu, ca spectator, eşti singur sau nu în actul de receptare. La fel e şi în alte pelicule ale lui Kiarostami (Close-Up, A Taste of Cherry), unde majoritatea dialogurilor sunt filmate "pe jumătate", astfel că nu vezi decât reacţia celui care-l ascultă pe cel care vorbeşte. Dar aici efectul e dus până la capăt şi accepţi convenţia de "spectator al spectatorului", oricât de ciudată ar fi. Iar asta face ca Shirin să fie mult mai puţin decât şoc şi mult mai mult decât film. Ca să nu mai zic că finalul te zăpăceşte cu o surpriză de zile mari, care îţi arată de fapt la ce se uitau femeile: trei puncte pe un ecran alb. Exact, a fost spectacolul lor închipuit, la care tu ai contribuit din plin.

Hunger (r. Steve McQueen, Marea Britanie-Irlanda, 2008). Începe şi se consumă exclusiv în puşcărie, printre irlandezi captivi. Sunt toţi membri IRA şi cer statut politic din partea britanicilor. Dar protestul lor cade într-un martiriu general, în care fiecare republican luptă cu mintea, cu carnea, cu fecalele aruncate pe pereţi. Brutalităţile de rutină ale englezilor sunt doar checkpoint-uri între două calvaruri; pe lângă ele, represaliile împotriva IRA, din superbul The Wind that Shakes the Barley al lui Ken Loach, sunt floare la ureche. Aici e un coşmar galopant, care începe să aibă tot mai puţin de-a face cu ideologia, dovadă că ultimul protest al liderului Bobby Sands - greva foamei, până la moarte - sfârşeşte sec, aproape fără ecou.

Din sala de film, toate acestea se văd cu stomacul ghem. Regizorul McQueen ştie ce poveste are de spus, aşa că ridică foamea, tortura şi jegul la proporţiile unui iad psihologic. Filmul te apasă cu zeci de tăceri şi scrâşniri, una mai vibrantă ca alta. Nu lipsesc nici dialogurile, unele ameţitor de lungi şi de analitice. Camera de filmat se mişcă halucinant şi-ţi dă fiori mai ceva ca în oricum înfiorătorul Irrevérsible al lui Gaspar Noé. Şi parcă n-ar fi de ajuns, ai de îndurat tot felul de imagini cu trupuri scheletice, celule întunecoase, chipuri cadaverice, smulse parcă din pictura violent-grotescă a lui El Greco. De neuitat, pur şi simplu.


Umbre...

Vinyan (Fabrice Du Welz, Belgia-Marea Britanie, 2008). La scurt timp după tsunami-ul din 2005, care a măturat Thailanda, Jeanne şi Paul încă îşi caută fiul. Dar o fac legaţi la ochi, pentru că se agaţă de absolut orice zvon că băieţelul ar fi în insula cutare sau pădurea nu ştiu care, probabil vândut de traficanţi. Îi pune pe gânduri şi echipa de căutători, formată din cei mai dubioşi ghizi ever, care îi storc de bani. Treptat, însă, căutările soţilor alunecă în aventură sinistră, când pe ocean, când pe uscat, într-o disperare drogată cu tot felul de vedenii în care le apare fiul.

Dar acesta e înghiţit de jungla thailandeză, pe care regizorul Fabrice Du Welz o îngroapă într-un fel de doom's day musonic, unde ploaia toarnă ca în Apocalypse Now - Redux. Iar când părinţii ajung, în cele din urmă, într-unul din satele moarte ale junglei şi dau cu ochii de un întreg imperiu de copii sălbatici, gândul te trimite iar la scenografiile lui Coppola.

Du Welz nu s-a abţinut şi a reluat reţeta-şoc din Calvaire, cu care a înspăimântat un întreg TIFF în 2004. Avem şi aici tortura psihică şi incursiunea în iadul pădurii. Avem până şi eroii principali, singurii zdraveni la cap care-ţi dau dreptate ori de câte ori te îngreţoşează ecranul. Din păcate, însă, artificiile de horror atmosferic depăşesc simplitatea din Calvaire, care măcar te ajuta să înghiţi mai uşor dezumanizarea indigestă a eroului. Aşa că Vinyan, oricât ar fi de şlefuit la efecte, e teribil de asudat în goana după sperieturi. Te şi oboseşte cu scenele lui despre cât de urâtă e jungla şi despre cât de naşpa e să-ţi pierzi copilul. Plus că se termină prost şi previzibil, ca multe alte Umbre de la TIFF, în care şmecheriile "de groază" le depăşesc pe acelea caraghioase din spectacolele ieftine de teatru. Într-un cuvânt, sunt şmecherii stilistice cu grad îngrijorător de... aiureală cinematografică.

Sauna (r. Antti-Jussi Annila, Finlanda, 2008). Se întâmplă în 1595, în nordul Finlandei, pe tărâmul cu tundră ce desparte două continente. Războiul ruso-finlandez s-a încheiat iar fraţii Knut şi Erik hălăduiesc prin mlaştinile reci ale Scandinaviei, în căutare de adăpost. Îl primesc într-unul din sate, dar îi bântuie crimele de război. Iar aşa-zisa lor odihnă devine un chin cu remuşcări şi temeri de moarte. Doar sauna din mlaştină le mai poate spăla păcatele, cu toate că purificarea de care vorbim le aduce sfârşitul.

Din păcate pentru o astfel de poveste gotică, regizorul Annila se aruncă şi foloseşte tot ce-i pică în mână, ca mijloace: primplanuri cu figuri cadaverice, sunete lugubre, panorame cu mlaştini. Dar, dintre toate, doar muzica pune cruce pe veci acestui film, care ar fi putut trece drept rezonabil pentru un horror psihologic. Orice scenă ar fi, hop şi muzica (monumentală şi tenebroasă), cerşind dramatism din te miri ce gest banal cu pretenţii de punct culminant. Ai senzaţia că nu te concentrezi destul, că nu pricepi cât ar trebui şi nu prinzi toate semnificaţiile profunde, care parcă vin şi pleacă... Şi nu numai că te saturi de atâta profunzime pe bandă, dar te lasă rece. Sau te pufneşte râsul. OK, imaginea filmului e superbă, coloana sonoră te dă gata cu rafinamentul ei, dar ce te faci cu atâta tehnică dacă se râde la horror? Pe scurt, muzica multă, sărăcia filmului...

Cât despre celelalte Umbre al TIFF-ului, mă abţin. Nu de alta, dar de la atâta Bau Bau, pun pariu că mă trezesc cu simptomul emo...