Dar pe noi ne priveşte filmul. Şi noi pe el. Şi ştii că odată ajuns la TIFF, uiţi şi de curele, şi de mâncare, şi de oboseală. Te ia pe sus ceea ce aştepţi de luni de zile, adică veselia neastâmpărată că eşti, din nou, la TIFF. Pentru al optulea an, ceea ce înseamnă un singur lucru: mari aşteptări pentru mari filme.
Sună frumos, cum să nu, dar problema cu "marile filme" (într-un festival cu peste două sute de proiecţii...) se reduce descurajant la un fel de "baba oarba" pe fundul lacului. Cum să le găseşti, altfel decât prin sfânta nimereală? Nu poţi şi pace. Mai o cronică zemoasă, mai un afiş convingător, mai un "sună un prieten"... În sfârşit, alergi şi speri că următorul e ca lumea.
La fel şi "sinteza" de mai jos. Nu-i decât o bâjbâire prin măruntaiele festivalului, deci ia-o ca atare. Totuşi, fie şi incompletă, e exemplară pentru ceea ce înseamnă să fii spectator la TIFF.
Copoiul (r. Hong-jin Na, Coreea de Sud, 2008). Se întâmplă la Seoul, unde "angajata" unui proxenet e răpită de un criminal în serie. Nu e prima care o păţeşte, dar pentru "peşte" e singura ocazia de a-l prinde pe asasin. Şi o face, după urmăriri şi bătăi halucinante prin bezna periferiilor. Însă lipsa probelor, ca şi incompetenţa grotescă a poliţiei sud-coreene - care nu ia de bună predarea de bunăvoie a ucigaşului - fac ca acesta să plece acasă. Alte urmăriri, alte bătăi, alte complicaţii, până ce totul se termină urât şi epuizant.
Lăudat de mama focului, filmul era cât pe-aci să-mi placă înainte să-l văd. Dar l-am văzut şi jap cu AperiTIFF-ul cât colo. Nu c-aş avea ceva cu gazeta (de multe ori excelentă) a TIFF-ului. Dar, de data asta, distanţa între calitatea subiectului periat şi cantitatea periajului a fost... descumpănitoare, ca să fiu elegant. În fine, eu altfel am înţeles filmul ăsta. O fi el "debut impecabil, thriller ireproşabil, experienţă memorabilă", dar n-am văzut decât bube şi dude. Povestea se pierde în situaţii secundare, într-o goană conjuncturală după detalii nesemnificative, care dezlânează acţiunea. Exact acolo unde ai vrea să înţelegi mai mult, ca să-ţi placă acţiunea, te încurcă tot felul de scene dispensabile (discuţiile interminabile despre te miri ce banalităţi), neverosimile (predarea criminalului, ca din senin) şi redundante (urmăririle şi scenele din poliţie, trase de păr până dincolo de ridicol). Toate sunt frâne, care fac risipă de secunde şi diluează suspansul. Ce mai, e un dezastru narativ cu pretenţii de thriller. Şi oblu când ai zice că acum e gata, ba nu, acum, finalul întârzie ca un păcălici, care amplifică şi mai mult toată lungeala asta. Păcat de bani, filmul costă enorm.
Contesa (r. Julie Delpy, Franţa-Germania, 2009). E mitul contesei Erzebet Bathory, pentru care pierderea tinereţii e cel mai greu chin. Frustrată în dragoste, o roade fiecare zi de îmbătrânire şi ar face orice să scape de riduri şi vinişoare. Iar zvonul că sângele virginelor e leacul ideal o preface pe contesă în casapul ţărăncuţelor din imperiu. Legenda se încheie tragic şi uimeşte nu neapărat prin finalul oarecum previzibil, ci prin eleganţa rece a ororilor. Nu vezi aşa ceva decât în tablouri, iar Delpy (regizor, actor, compozitor) insistă pe imagine, joc şi muzică până ce atinge monumentalul.
Cu toate astea, te cam plictiseşti dacă ştii povestea, pentru că filmul nu e decât simpla expunere narativă a unui caz exotic, ca pentru necunoscători. Dar e rezonabil pentru o ecranizare, mai ales că limbajul folosit coboară din literatura romantică, ceea ce-i conferă un plus de frumuseţe epică. Plus de asta, stilul e sec şi fereşte imaginea de dantelăria barocă a peliculelor "de epocă", gen Il Gattopardo (r. Luchino Visconti, 1963), sau mai recentul Amadeus (r. Milos Forman, 1984). Iar ca bonus suprem, o găseşti în film pe Anamaria Marinca, în rolul unei vrăjitoare lesbiene.
Gomorra (r. Matteo Garrone, Italia, 2008). În suburbiile din Napoli, mafia îşi numără "trofeele" şi dă de băut pentru asta. Victime îi cad rivalii, ciripitorii, până şi recruţii care şi-o iau în cap şi fac pe şefii. Hăituirea şi frica sunt la ordinea zilei iar vieţile celor implicaţi parcă n-au somn decât după un head shot cinstit...
Toate compun un mic iad iar Gomorra îl aruncă pe ecran printr-o încleştare de poveşti crunte. Abia dacă au de-a face una cu alta, dar contează ţesătura brută, generală, cusută din scene surprinse pe jumate. Are puls de documentar, de unde şi saltul de la o poveste la alta, fără sânge tot ecranu' şi dulcegării psihologizate de Hollywood. Cel mult îl apropii de cinema-ul timpuriu, apocaliptic al lui Scorsese sau David Fincher, dar Gomorra rămâne unic, ca experienţă. Aici, mafioţii sunt la maieu, au nişte amărâte de motorete iar cartierul e o mare cocină. Aşa că, în materie de "filme cu mafioţi", diferenţa între fineţurile americane şi cruzimea italienilor e cam aceeaşi pe care o vezi între un magazin de mezeluri şi un abator... Tocmai de aceea, Gomorra e foarte greu de suportat; îl vezi o dată şi gata.
JCVD (r. Mabrouk El Mechri, Belgia-Franţa, 2008). Da, e chiar aşa cum se zvonea pe la TIFF. Avem una bucată film cu şi despre Van Damme, as himself, într-o epocă în care mai nimeni nu catadicsea să-şi aducă aminte de belgianul cu muşchi. Şi nu numai că şi-au amintit, dar l-au pus într-un film în care eroul copilăriei noastre o încasează rău de tot. Şi pe toate planurile. Divorţează, pierde custodia fiicei (căreia îi este ruşine cu filmele tatălui...), o duce nasol cu banii şi, mai ales, e prins într-un jaf din care iese cu imaginea şi mai şifonată decât înainte.
Dar nu gloria şi şpagatul contează aici (deşi scenele de luptă sunt discrete şi ireproşabil de realiste, filmate savant cu întoarceri în timp şi schimbări de perspectivă), ci antieroul Jean-Claude Van Damme. E sătul de bătăi şi droguri, crede în oamenii mai buni decât el, vrea o viaţă nouă. Şi ne-o spune într-un monolog autobiografic superb, de şase minute, care întrece orice aşteptări de actorie şi mesaj etic. Pur şi simplu cuceritor, fără ifose de melodramă, JCVD dă lovitura cu acest action-movie demitizant. E mai mult decât energicul Taken (r. Pierre Morel, 2008) şi, bineînţeles, mult mai mult decât trista şi mofturoasa revenire Rocky Balboa (r. S. Stallone, 2006). Într-un cuvânt, JCVD e surpriza care îi împacă pe fani (atâţia câţi au rămas, deşi toţi am crescut cu filmele lui) şi pe critici (care, după lupte seculare, îşi dau jos pălăria în faţa actorului Van Damme).
Fata în casă (r. Sebastian Silva, Chile-Mexic, 2009). Cine n-a umblat "pe dincolo" sau n-a ascultat ore în şir poveştile celor care au fost, nu gustă filmul lui Silva. Tratează un caz tipic de frustrare, cules din "străinătăţurile" care au dat atâta bătaie de cap ălora mai prost îmbrăcaţi, în căutare de lucru. Pe scurt, Raquel e de peste douăzeci de ani menajeră în casa familiei Valdes, unde se bucură de oarece putere. Nu suportă s-o piardă iar când familia angajează încă o servitoare, Raquel devine un fel de cotoroanţă plină de ură. Îşi varsă toată acreala de care e în stare ca fată bătrână, nemăritată, taciturnă.
Însă nu numai ca story Fata în casă e surprinzător. Deşi iese cu greu din carapacea unui teleplay simplist, care disecă un caz banal de răzbunare, filmul are multe alte merite. E foarte bine scris; replicile nici nu încurcă, nici nu se lasă aşteptate şi există un control bun al situaţiilor, chiar dacă animă personaje diferite, ca vârstă şi psihologie. De văzut cel puţin ca exerciţiu de precizie filmică, cum găseşti mai degrabă în cinema-ul nord-european.
Noroc chior (r. Tamas Kemenyffy, Ungaria-Germania, 2008). E povestea cel puţin absurdă a unui sat unguresc, uitat de lume la graniţa cu Austria. Ca prin minune, localnicii descoperă o conductă de petrol şi vor să facă o avere din asta. Dar poliţia află la timp şi totul o ia razna. Cam asta se întâmplă. Nici n-are rost să povestesc mai departe, fiindcă ceea ce apare ca o comedie promiţătoare, sfârşeşte ca teatru de bâlci plin de pretenţii. Nici nu încep bine scenele, că şi intră pe fir un fel de muzică poznaşă, ca-n desenele animate, ce se chinuie să umple golurile şi să caute efecte comice din orice. Sigur, poante sunt câte vrei, dar vin din afara poveştii. E genul de comedie slabă la care se râde fiindcă se strâmbă cutare sau urlă nu ştiu cine. Filmul îşi pierde consistenţa, pe măsură ce insistă pe faze gratuite, în loc să ducă până la capăt momentele care contează (idila tinerilor, asediul poliţiei etc).
7 regizoare nevăzătoare (2004-2008, Iran). Ar fi unul din şocurile ediţiei, cu atât mai mult cu cât vorbim de documentare. În total sunt şapte la număr, filmate chiar de către protagoniste, care îşi spun povestea orbirii sau, pur şi simplu, îşi filmează o zi din viaţă. Cert e că fiecare dintre nevăzătoare - femei obişnuite, cu cameră video în sertar - are ceva esenţial de spus. Că-i vorba de confesiuni dureroase, răzbunare, certuri în familie sau căsnicii frumoase, cele şapte scurtmetraje vin cu câteva lecţii de "viaţă pe întuneric". S-o recunoaştem: între toate prostiile pe care le îndurăm pe marele şi micul ecran, astfel de documentare sunt o cură de umanitate, în cel mai nepervertit sens al cuvântului. Şi da, îşi găsesc locul la TIFF, compensând inflaţia de scabroşenii (de multe ori gratuite) din secţiunile Umbre şi Fără limită...
Descarcă povestea filmelor din TIFF 2009 aici.