O versiune de referinţă a operei Oedipe

În majoritatea monografiilor lui George Enescu este menţionat faptul că la două săptămâni de la moartea sa, mai precis pe 18 mai 1955, a avut loc la Paris un concert în cadrul căruia a fost interpretată opera Oedipe. Iniţiativa a aparţinut lui Henry Barraud, pe atunci director al Radiodifuziunii Franceze, care a dorit cu acest prilej să înregistreze capodopera enesciană. Din fericire benzile de magnetofon încă se păstrează în arhivele Institutului Naţional al Audiovizualului (INA). Ascultându-le, am avut mai multe revelaţii.

Orice versiune a operei Oedipe se sprijină pe doi piloni: dirijorul şi interpretul rolului titular. Şeful de orchestră trebuie să controleze discursul muzical, să ştie să reliefeze structura lucrării, să nu se piardă în detalii dar în acelaşi timp să nu piardă din detalii. Toate aceste amănunte sunt magistral captate de timişoreanul Charles Bruck. Observaţi de exemplu cum dirijorul măreşte treptat tensiunea în actul al treilea, cum face să explodeze această tensiune în momentul descoperirii adevărului, ca apoi să scoată în evidenţă delicateţea muzicii la intrarea pe scenă a Antigonei.

De menţionat că atât Bruck cât şi Xavier Depraz, interpretul lui Oedipe, l-au vizitat pe Enescu în scopul pregătirii concertului [cf. Nicolae Mărgineanu, Une Symphonie du temps retrouvé, Editura Video, 1995]. Aşa cum spunea şi Noel Malcolm [cf. Noel Malcolm: George Enescu His life and Music, Toccata Press, Londra, 1990, p. 159], putem doar să ne închipuim cât de mult şi-ar fi dorit compozitorul să asculte încă o dată lucrarea mult iubită...

Vorbind de Xavier Depraz, el a fost considerat succesorul lui André Pernet când Opera din Paris a încercat, şi din păcate a eşuat, să reia lucrarea. Concertul din 18 mai 1955 a rămas deci singura ocazie cu care artistul a cântat acest rol. Dar ce lectură magistrală! Depraz reuşeşte să captureze toată complexitatea personajului. Poate că tonul vocii sale nu are frumuseţea lui José van Dam din înregistrarea lui Lawrence Foster, dar timbrul este profund, puternic, şi nobil. Artistul dă dovadă de o demnitate regală chiar şi în momentele în care eroul este lovit - nu şi biruit - de soartă. În scena în care Oedipe îşi scoate ochii, a reuşit oare alt cântăreţ să ne mişte mai mult rostind cuvintele "pour la dernière fois"? Sau în finalul lucrării, a surprins altcineva mai bine serenitatea împăcării cu soarta şi a biruirii destinului? Ba chiar mai mult: baritonul nu a dat nici un semn de oboseală.

Magnific cum este Depraz, ar fi nedrept dacă am neglija restul cântăreţilor, toţi francofoni. Voi începe cu rolul Sfinxului care, de-a lungul anilor, a beneficiat de interpreţi de prima clasă, de la Zenaida Pally la Marjana Lipovšek sau Marie-Nicole Lemieux. Nici una dintre aceste mari artiste nu a egalat însă intensitatea insuportabilă din lectura altistei Rita Gorr, pentru care superlativele nu sunt suficiente. André Vessières este un remarcabil Tiresias, poate chiar mai ameninţător şi mai cinic decât Gabriel Bacquier, care l-a întruchipat pe prooroc în deja-amintita înregistrare a lui Lawrence Foster. Duetul - dacă se poate folosi acest cuvânt - său cu Oedipe în actul al treilea este un adevărat duel al titanilor. De fapt majoritatea cântăreţilor sunt bine distribuiţi şi se achită cel puţin cu profesionalism de rolurile lor. Apoi, este imposibil să nu observăm emoţia artiştilor, emoţie datorată dispariţiei lui Enescu. Concertul a devenit deci un omagiu adus compozitorului. Aşa cum spunea şi Xavier Depraz [cf. Nicolae Mărgineanu, Une Symphonie du temps retrouvé, Editura Video, 1995], unii spectatori chiar au plâns!

Valoarea acestei versiuni este augmentată de prezenţa în distribuţie a trei cântăreţi care au luat parte la premiera operei din 1936. Henri Medus recreează rolul Paznicului, deşi trebuie spus că trecerea anilor se face din păcate simţită. Pierre Froumenty a fost interpretul lui Creon la premieră; îl găsim aici în rolul mai puţin solicitant al Marelui Preot. În fine, Louis Noguera a cântat rolul unui Teban la premieră dar în acest concert îl întruchipează pe Phorbas.

Deci un Oedipe perfect? Din păcate nu. Cea mai mare slăbiciune este numărul mare de tăieturi făcute în partitură. Spaţiul limitat alocat transmisiei radiofonice l-a forţat pe Charles Bruck să elimine unele secţiuni, în special din primul act, cum ar fi de pildă Dansurile Tebane. Din fericire magnificul act al treilea este complet.

O altă debilitate este execuţia orchestrală nesigură, uneori chiar imprecisă, punctată totuşi cu remarcabile solo-uri cum ar fi cele ale flautului. Ezitările se datoresc desigur noutăţii limbajului enescian - era vorba pe atunci de o lucrare contemporană pe care mulţi nu o înţelegeau. Aşa cum povestea dirijorul Charles Bruck [cf. Nicolae Mărgineanu, Une Symphonie du temps retrouvé, Editura Video, 1995], la prima repetiţie, după cinci-şase măsuri, membrii orchestrei au început să se revolte spunând că ceea ce execută nu este muzică. La care şeful de orchestră a răspuns cu un ton calm dar ferm: "Domnilor, este o capodoperă". Şi continuă maestrul: "Aveam deja 40 de ani şi instrumentiştii ştiau că nu folosesc deseori acest cuvânt" [cf. Nicolae Mărgineanu, Une Symphonie du temps retrouvé, Editura Video, 1995]. Până la urmă muzicienii au fost convinşi de valoarea lucrării, unii ajungând chiar să o iubească.

Plus ça change... O reacţie identică au avut anul trecut membrii Orchestrei Teatrului Capitoliului din Toulouse, dacă ar fi să dăm crezare acestui interviu.


Oedipe: Xavier Depraz.
Tiresias: André Vessières.
Creon: Lucien Lovano.
Păstorul: Jean Giraudeau.
Marele Preot: Pierre Froumenty.
Phorbas: Louis Noguera.
Paznicul: Henri Medus.
Tezeu: Denis Poujol.
Laios: Joseph Peyron.
Iocasta: Geneviève Moizan.
Sfinxul: Rita Gorr.
Antigona: Berthe Monmart.
Meropa: Freda Betti.

Corul Radiodifuziunii Franceze. Maestră de cor: Yvonne Gouverné.
Orchestre Radio-Symphonique, dirijor: Charles Bruck.

Înregistrarea unui concert din 18 mai, 1955, sala Pleyel, Paris.