Un weekend la Festivalul George Enescu, 2009

Pe 11 septembrie 2009, Filarmonica Regală din Londra a cîntat în concert la Sala Palatului, sub conducerea lui Charles Dutoit, în cadrul Festivalului "George Enescu". Evenimentul aşteptat cu nerăbdare se transformase într-o mică dezamăgire chiar dinainte să înceapă, prin retragerea de ultimă oră din program a pianistei Martha Argerich. probabil că atingerea statutului de divă ascunde şi multe inimi frînte. Locul i-a fost luat de Nigel Kennedy, eternul enfant terrible al muzicii clasice ("terrible în franceză sau în engleză?" - se întreabă unii). Orchestrele britanice şi americane au în spate sindicate puternice, care apără interesele grupului, unul dintre efectele importante fiind acela că repetiţiile sînt reduse la strictul necesar, aşa încît "generala" devine sinonimă cu prima punere laolaltă. Principiul de la care se pleacă este excelenţa, fiecare instrumentist stăpînind ireproşabil partitura şi integrîndu-se la fel de bine în ansamblu. Bucureştiul a reprezentat pentru londonezi o haltă printre zecile de concerte incluse într-un turneu ce urmează să se încheie triumfal în Japonia.

Pînă aici, nimic deosebit. Aşa arată cotidianul prestagiunii oricărei orchestre mari. Mai puţin confortabil este să constaţi că nevoia de a asculta muzică în interpretări excepţionale şi buna dispoziţie necondiţionată a publicului românesc amorţesc uneori prea tare orice impuls critic. Aplauzele par direct proporţionale cu greutatea numelui de pe afiş, şi mai puţin cu oferta de pe scenă. Ce-i drept, nici măcar Filarmonica britanică nu poate da mereu totul, dar, dacă tot o auzim doar o dată la doi ani, noi îi putem cere totul. Concertul de pe 11 septembrie a confirmat scepticismul celor care nu văd în festivaluri, oriunde s-ar desfăşura, ocazii propice pentru concerte memorabile, trăsăturile lor principale rămînînd rutina şi show-ul mediatic.

Seara s-a deschis cu Rapsodia I de George Enescu. O asemenea flatare a spiritului locului garanta succesul, dar se pare că marele compozitor s-a înşelat: şlagărul său de tinereţe nu se cîntă prea des, ci cu totul insuficient. Nu cred că aplaudatul între părţi este sinonim cu fluieratul în biserică, dar probabil că exuberanţa prematură a publicului, izbucnită exact înainte de crescendoul final al piesei, a mai temperat din entuziasmul orchestrei.

Programul a continuat cu Tablouri dintr-o expoziţie de Modest Musorgski. La Luvru, de exemplu, mulţi vizitatori se grăbesc să admire Mona Lisa lui Leonardo, lăsînd în urmă săli întregi stinghere şi abandonate. Charles Dutoit a tratat cu tot atîta indiferenţă picturile sonore ale romanticului rus, numai că la capătul culoarului n-a apărut nici o Gioconda. Dacă nici muzica programatică sau descriptivă nu mai spune o poveste, la ce bun atîta risipă de mijloace tehnice?

Un alt tip de concert din cadrul Festivalului îl reprezintă cel cameral, evenimentele avînd loc după-amiaza. Pe 13 septembrie 2009, Barry Douglas şi Daniel Hope au propus un concert de concerte, acompaniaţi de Orchestra de Cameră "Virtuozii din Bucureşti". Concertul pentru vioară şi orchestră de Felix Mendelssohn a atras prin notorietate un public numeros, la o oră mai puţin avantajoasă muzicii simfonice, în timp ce Concertul nr. 2 pentru pian şi orchestră de Ludwig van Beethoven a trezit curiozitatea faţă de o lucrare ce rămîne şi astăzi o apariţie rară.

Cine cîntă o piesă pe care o cunoaşte toată lumea nu riscă decît să rămînă în urma celebrităţii muzicii. Ascultătorii îl vor aprecia oricum pe interpret şi vor fredona în gînd, împreună cu el. Daniel Hope a ales să evite acest pericol şi şi-a făcut simţită prezenţa de la primele măsuri, amuţind sala: arcuş apăsat, vibrato nervos şi un tempo cu care i-a luat prin surprindere pînă şi pe colegii de pe scenă. Stilul răspicat s-a potrivit mult mai bine bisului, dedicat, ca şi întregul concert, memoriei lui Yehudi Menuhin: o improvizaţie de Ravi Shankar, în care Hope a demonstrat abilităţi de instrumentist din zona "world music".

După un Mendelssohn mai puţin obişnuit, partea a doua a concertului a atins un vîrf al Festivalului. Nici muzica şi nici numele interpretului Barry Douglas nu predispuneau la exaltare, dar ceea ce a urmat a scos la iveală tot ce e mai bun din resursele vocal-sportive ale bucureştenilor. Pianistul şi dirijorul nord-irlandez are naturaleţea unui capelmaistru bonom, aşezat în mijlocul orchestrei, ca între prieteni, şi care conduce dialogul pe înţelesul tuturor şi fără ambiţia originalităţii. După exemplul lui Friedrich Gulda, tot mai mulţi pianişti se întorc la locul şi la rolul ce reveneau altădată compozitorilor înşişi, care conduceau ansamblul din faţa claviaturii. Coerenţa din discursul muzical al lui Barry Douglas se datorează multor ani dedicaţi lui Beethoven şi înregistrării celor cinci opusuri scrise de marele clasic pentru pian şi orchestră, în aceeaşi dublă ipostază. Retras din postura profilului de star, pe care majoritatea pianiştilor o adoră, solistul a lăsat Concertul nr. 2 să iasă la rampă, care a devenit astfel senzaţia serii. La final, tema rondoului beethovenian s-a transformat într-o mostră de umor britanic, Barry Douglas dînd mai multe bisuri cu fragmente tot mai comprimate din partitură. Probabil că la mijloc s-a aflat şi o altă trăsătură insulară, aceea de gentleman, orchestra nefiind uitată nici la a treia chemare înapoi a dirijorului-solist, prin compensaţie, piesele "simfonice" din program (Trei piese în stil vechi de Henryk Górecki şi Andante pentru coarde de Serghei Prokofiev) constituind momente pasagere, relativ inconsistente şi scurte, membrii ansamblului românesc neputînd să-şi demonstreze renumele de "virtuozi".

În aceleaşi zile de la sfîrşitul săptămînii trecute, a avut loc seria de trei concerte cu muzică de Joseph Haydn, pe care Christian Zacharias şi Orchestra de Cameră din Lausanne le-au prezentat la Ateneu. Între grupul elveţian şi publicul Festivalului "George Enescu" s-a creat o complicitate încă de acum patru ani, cînd solistul german a făcut un formidabil maraton Mozart. S-a format rapid o comunitate, o "gaşcă a lui Zacharias", nocturnă şi fidelă, prizonieră farmecului agil şi amical al amfitrionului. În interpretarea sa, clasicul vienez înviorează vechile deprinderi auditive şi ne linişteşte angoasa culturală a scăderii creativităţii. Deşi cîntăm şi ascultăm muzică veche de sute de ani, încă nu s-a spus totul, iar Haydn poate că e cel mai nimerit argument în favoarea regenerării - un compozitor în permanentă mişcare şi reinventare, care stă la începutul şi la sfîrşitul unei întregi epoci, pionier al acesteia şi catalizator al ideilor fundamentale care au definit-o. Programul a inclus lucrări inedite - printre care cîteva simfonii, un concert pentru trompetă şi un altul pentru vioară, oboi, fagot şi violoncel - alăturate muzicii de cameră, celei pentru pian solo şi, bineînţeles, unora dintre cele mai cunoscute simfonii (A despărţirii, Londoneza ş.a.).