Dilema Veche / octombrie 2009
Festivalul George Enescu 2009
Neo-ikebana şi cavalerii Jedi ai muzicii

Nu de puţine ori lucrurile mici, detaliile înrîuresc într-atît imaginea de ansamblu a unei structuri, de orice natură ar fi ea, încît ele devin emblematice pentru ethosul întregului. În acest fel, mărturisesc faptul că am găsit în aranjamentele florale ale Festivalului Enescu 2009 o reflexie vegetală simetrică politicii repertoriale asumate de către organizatori. Căci se poate face o analogie între îngrijitele aranjamente neo-ikebana de la Ateneu şi Sala Mare a Palatului - cu jerbèle, flori de cîmp şi ciuperci fixate individual într-un gazon moale şi des de pe marginea scenei, arătînd ca o brăţară şic şi subţire - şi unicitatea fiecărui concert ori eveniment artistic din cadrul acestui festival. Corespondenţa reiese cu acuitate dacă privim programul manifestărilor, fiecare componentă constituind cîte o floare unică, cu şarmul, prezenţa şi parfumul ei. Chiar şi concertele ce ne-au fost livrate "la buchet" - în serii imaginare precum "Mari orchestre ale lumii", "Creaţia muzicală românească contemporană", "Concertele de la miezul nopţii", "Spectacole de operă şi balet", "Concerte camerale", "Enescu şi contemporanii săi", "Teme clasice în prelucrări moderne" - au dovedit o puternică tendinţă centrifugă, individualizîndu-se şi cristalizîndu-se în amintirea noastră ca entităţi independente, monade expresive autentice ce au prilejuit experienţe limită unui auditoriu mesmerizat.

Căci cum se pot numi altfel decît magie sonoră momentele prin care am trecut ascultîndu-i pe marţianul Murray Perahia cu Saint Martin in the Fields, pe jupiterianul Mariss Jansons cu Royal Concertgebouw şi Bayerischer Rundfunk, pe venusienii Joshua Bell şi Horia Andreescu cu Royal Philarmonic Orchestra London? Momente de hipnoză în masă am captat apoi din concertele plutonianului Christian Zacharias cu Orchestre de Chambre de Laussane, neptunianului Cristian Mandeal cu Orchestra del Maggio Musicale Fiorentino, mercurianului Heinrich Schiff şi Wiener Kammerorchester, saturnienilor Dan Grigore şi Vladimir Ashkenazy cu Philharmonia Orchestra, fabulosului klingonian Uri Caine şi incredibililor atlanţi Swingle Singers. Enumerarea poate continua fără probleme. Într-o epocă a revenirii în forţă şi a fuziunii dintre credinţe şi rituri vrăjitoreşti globalizate, în lumea magiei lui Harry Potter şi cea a hexalogiei pseudo-nibelunge a lui Luke Skywalker, iată că există şi o altă categorie de magi-eroi care reuşesc să ne electrizeze fiinţa şi să ne poarte pe planete îndepărtate, acolo unde forţa ne poate lua în stăpînire: marii muzicieni. Criza şi priza (la public)

Asemenea unui avion ce trece din modul invizibil (stealth) în cel vizibil, se poate materializa relativ uşor întrebarea cardinală care a tot circulat nerostită în minţile tuturor străinilor prezenţi la festival, dar şi în iscodirile unor concetăţeni îngrijoraţi: de unde au ăştia bani pentru un asemenea festival, mai ales în timpuri de criză economică?

Răspunsul nu poate avea decît cîteva variante, printre care cele mai previzibile pot fi: 1) au ocolit sau i-a ocolit criza, ceea ce, spunem noi, e fals; 2) au păstrat banii la ciorap pentru că s-au angajat înainte de criză la un asemenea efort financiar şi vor să-şi ţină cuvîntul dat (şi/sau să nu plătească penalităţi la contracte), ceea ce - zicem noi - e posibil să fie adevărat; 3) au preferat să investească în cultură şi prestigiu cultural, mai degrabă decît în altceva, ceea ce - dacă ar fi chiar şi pe jumătate adevărat - ne-ar situa printre cele mai respectabile şi vizionare ţări din întreaga lume.

Oricare ar fi situaţia, este clar că Festivalul Enescu a constituit un mare efort financiar din partea României. Dar, spre deosebire de alte eforturi financiare la fel de mari făcute pe parcursul a zeci de ani cu rezultate de la zero în jos, Festivalul Enescu a început să dea roade: a început să tragă după sine România în conştiinţa lumii. Putem să numărăm cîteva "lovituri" de imagine: clipul publicitar cu Festivalul Enescu difuzat pe CNN înainte ca Obama să anunţe că a cîştigat alegerile prezidenţiale, transmisiunile directe pe Mezzo, prezenţa în România a unor corifei ai manevrelor de culise internaţionale, reflectarea pozitivă în presa europeană de top. Astfel că, pentru prima dată în istoria Festivalului Enescu putem spune că a fost atinsă acea masă critică ce face ca un eveniment de importanţă regională pînă în prezent să capete o anvergură internaţională şi o vizibilitate pilduitoare. Din cam toate părţile - participanţi străini (să nu uităm ce au spus cei de la Swingle Singers în faţa unui public pre-canibal, demn de paginile unui Cortàzar: You have a wonderful festival here! Keep going, guys!), spectatori, organizatori, presă, chibiţi - s-a putut desprinde ideea generală a aprecierii acestui tip de celebrare globală a unei forme de cultură născută în Europa, anume instituţia concertistică.

Căci ceea ce se întîmplă realmente cu Festivalul Enescu este faptul că el a devenit nu numai port-stindardul României ca brand de ţară, ci mult mai mult, anume o redută a apărării unei forme de viaţă înaltă - muzica clasică -, o Masada a muzicii elaborate, a respectului pentru tradiţie şi a demnităţii umane, într-o lume în care pletora vacarmului, a parvenitismului şi exhibiţionismului invadează agresiv vieţile şi ambientul oamenilor de pe tot mapamondul. Astfel, pornit dintr-un impuls punctual, omagial şi (în parte) propagandistic în anii \'50, Festivalul Enescu ajunge în 2009 un fenomen mondial, model de urmat şi pentru alţii, o agora selectă a performanţelor muzicale ale epocii noastre. M-a înfiorat ceea ce mi-a spus un amic olandez care lucrează într-o instituţie europeană importantă, aflat în trecere prin Bucureşti, după un concert la Sala Palatului: "Aici mai există încă o fărîmă de omenesc care la noi s-a pierdut". Nu ştiu ce a vrut să spună. Aş fi putut s-o cotesc spre băşcălie ("Da, omenesc, chiar prea omenesc!" - aş fi putut spune, citîndu-l pe Nietzsche, dintr-un maso-patriotism entuziast...), dar ceva din expresia ochilor săi trişti m-a făcut să iau aminte şi să-mi dau seama că şi alţi prieteni din Vest mi-au răspuns aproximativ la fel atunci cînd îi întrebam ce anume le place în România. Să fie oare posibilitatea de a respira un fel de cultură a căldurii umane, ceea ce l-a impresionat pe amicul meu? Să fie o tradiţie a imperfecţiunii candide, a dezordinii simpatice, care la noi e ubicuă? Să fie oare defectele noastre mai puţin defectuoase în ochii altora, iar ceea ce considerăm noi a fi calităţile noastre, să fie ele mai puţin calitative pentru alţii? E de văzut.


Concursul

Ca membru în juriul concursului de compoziţie, pot da cîteva detalii interesante din spatele uşilor închise. Juriul a fost compus din şapte personalităţi distincte care au notat individual şi separat, pe o scală de la 1 la 10, cele 184 de lucrări care au fost trimise sub anonimat, doar cu un motto de identificare pe post de titlu. Astfel, mi-a luat trei săptămîni să "scanez" întreaga recoltă componistică şi pînă la urmă am ajuns la o concluzie personală. În ziua x, ne-am adunat toţi cei şapte "oameni furioşi" din juriu, am comunicat notele, cele două secretare au făcut suma notelor şi cîştigătorii au fost desemnaţi prin criteriul simplu al punctajului maxim. Astfel, s-a atins o obiectivitate "rece" în notare, obţinîndu-se în acelaşi timp un mediu aseptic influenţelor subiective. În tot acest context procedural, cei care au cîştigat au fost doi compozitori chinezi, unul din Shanghai, altul din Hong-Kong. La fel ca şi la ediţia trecută a Festivalului Enescu, chinezii sînt în top: au tehnică, talent şi forţă de expresie, muncesc enorm asupra partiturilor, sînt interesaţi şi mereu "la curent", au idei şi imaginaţie pe care le aplică într-un mod convingător şi profesionist.

Nu mă pot împiedica să nu reflectez asupra acestei semnificaţii, mai ales că ea nu este răzleaţă. Bunăoară, premiul I la concursul de pian a fost obţinut de un talentat muzician din Kazahstan. Doar vioara rămîne în Europa, prin energicul polonez care a meritat premiul I. În consecinţă, trebuie obligatoriu să ne schimbăm modul de a gîndi sistemul educaţional muzical. Performanţa muzicală se pare că a trecut într-o altă fază de dezvoltare: muzica clasică nu mai este apanajul exclusiv al europenilor, după cum kung fu sau judo nu mai constituie monopolul chinezilor ori japonezilor.

Desigur, metoda de selecţie cu ajutorul concursului rămîne un filtru discutabil, conjunctural şi relativ. Dar rămîne totuşi calea cea mai obiectivă de validare a unei valori. Dacă vrem consacrare internaţională pentru talentele româneşti, atunci va trebui să înţelegem că nu e cale de întors sau posibile ocolişuri. Furcile caudine ale competiţiei internaţionale sînt de neevitat. Iar dacă-i aşa, atunci va trebui să strîngem şurubul educaţiei muzicale şi să nu ne mai îmbătăm cu apa succeselor locale.


Muzica românească şi Simpozionul Enescu

Apropo de local, metoda de a plasa la începutul festivalului o săptămînă de muzică românească încărcată pînă la refuz de lucrări şi formaţii este eficientă din punct de vedere managerial, dar ineficientă din punct de vedere muzical. Nu am nici o idee de cum s-ar putea îmbunătăţi acest lucru, însă, în actuala formulă, muzica românească nu are prea mare impact.

Îmi amintesc că în martie 2009 am fost la Cluj, pentru un simpozion. Acolo m-am întîlnit cu unul dintre cei mai importanţi compozitori de pe întreg mapamondul, globe-trotter-ul György Kurtág, născut la Lugoj şi revenit pe meleagurile natale după mulţi ani de pribegie. Am ascultat la Cluj o frumoasă interpretare a Simfoniei a III-a de Tiberiu Olah, iar Kurtág a exclamat: "Ce capodoperă! Ce muzică extraordinară! De ce nu am cunoscut-o mai devreme? De ce nu se cîntă la Filarmonica din Berlin?". La aceste repetate "de ce?"-uri, n-am ştiut ce să răspund. Poate doar să întreb în continuare: "De ce n-ar fi Festivalul Enescu o portavoce pentru valorile inestimabile, nu multe, pe care le avem, şi pe care tindem să le îngropăm şi mai adînc în cenuşa uitării?".

Cît despre Simpozionul Enescu, mi-a părut bine să salut participanţii tradiţionali ai acestuia şi să remarc faptul că enescologia merge mai departe, deşi nu cu aceeaşi forţă. Iar acest lucru se datorează, în parte, şi tonului apologetic predilect al multor comunicări. În opinia noastră, Enescu e mult prea mare pentru a fi perfect. Or, tocmai aceste asperităţi pot constitui jaloane ale unei cunoaşteri mai adîncite şi mai creative. Enescologia are nevoie de o cură de dezintoxicare ideologică, acest lucru e clar. Apoi, are nevoie de o revizuire a conceptelor fundamentale cu care operează, puse în concordanţă cu viziunea actuală în ştiinţele spiritului. În fine, are nevoie de o reflecţie critică asupra vocabularului muzicologic folosit şi de o sincronizare sintagmatică cu ariile semantice cele mai puternice: franceză, germană şi engleză americană.


Coda

În rezumat, Festivalul şi concursul Enescu din 2009 au reprezentat o reuşită din toate punctele de vedere, lucru pentru care organizatorii trebuie felicitaţi din inimă: public numeros, bilete vîndute, management eficient, prezenţe muzicale electrizante, experienţe memorabile, diversitate repertorială, publicitate puternică, jurnal de festival dinamic, impact social, imagine internaţională augmentată, statut simbolic.

Un singur lucru a început să scape de sub control: Enescu. Dar poate că a venit timpul să ne facem că renunţăm la Enescu muzicianul. Să-l lăsăm să mediteze visător şi să ne privească lung din fotografie pentru o vreme. Să-l păstrăm numai ca nume de festival, ca etichetă... Ca formă fără fond, cum ar spune Maiorescu, eterna noastră soartă sisifică.

Atunci, peste cîtva timp, poate că nepoţii noştri vor găsi undeva, bîjbîind prin întunericul manelelor sau prin grohotişul hip-hop-ului, muzica lui Enescu, şi vor reîncepe să o asculte şi să o cînte cu iubire. Ca spirit de frondă împotriva noastră, cei care l-au părăsit încet-încet. Ca neo-patriotism de contrabandă. Atunci vom putea vorbi de învierea lui Enescu. Atunci el va redeveni prietenul nostru.

0 comentarii

Scrieţi la LiterNet

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected] Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet? Îl puteţi introduce aici.

Publicitate

Sus