Nu de puține ori lucrurile mici, detaliile înrîuresc într-atît imaginea de ansamblu a unei structuri, de orice natură ar fi ea, încît ele devin emblematice pentru ethosul întregului. În acest fel, mărturisesc faptul că am găsit în aranjamentele florale ale Festivalului Enescu 2009 o reflexie vegetală simetrică politicii repertoriale asumate de către organizatori. Căci se poate face o analogie între îngrijitele aranjamente neo-ikebana de la Ateneu și Sala Mare a Palatului - cu jerbèle, flori de cîmp și ciuperci fixate individual într-un gazon moale și des de pe marginea scenei, arătînd ca o brățară șic și subțire - și unicitatea fiecărui concert ori eveniment artistic din cadrul acestui festival. Corespondența reiese cu acuitate dacă privim programul manifestărilor, fiecare componentă constituind cîte o floare unică, cu șarmul, prezența și parfumul ei. Chiar și concertele ce ne-au fost livrate "la buchet" - în serii imaginare precum "Mari orchestre ale lumii", "Creația muzicală românească contemporană", "Concertele de la miezul nopții", "Spectacole de operă și balet", "Concerte camerale", "Enescu și contemporanii săi", "Teme clasice în prelucrări moderne" - au dovedit o puternică tendință centrifugă, individualizîndu-se și cristalizîndu-se în amintirea noastră ca entități independente, monade expresive autentice ce au prilejuit experiențe limită unui auditoriu mesmerizat.
Căci cum se pot numi altfel decît magie sonoră momentele prin care am trecut ascultîndu-i pe marțianul Murray Perahia cu Saint Martin in the Fields, pe jupiterianul Mariss Jansons cu Royal Concertgebouw și Bayerischer Rundfunk, pe venusienii Joshua Bell și Horia Andreescu cu Royal Philarmonic Orchestra London? Momente de hipnoză în masă am captat apoi din concertele plutonianului Christian Zacharias cu Orchestre de Chambre de Laussane, neptunianului Cristian Mandeal cu Orchestra del Maggio Musicale Fiorentino, mercurianului Heinrich Schiff și Wiener Kammerorchester, saturnienilor Dan Grigore și Vladimir Ashkenazy cu Philharmonia Orchestra, fabulosului klingonian Uri Caine și incredibililor atlanți Swingle Singers. Enumerarea poate continua fără probleme. Într-o epocă a revenirii în forță și a fuziunii dintre credințe și rituri vrăjitorești globalizate, în lumea magiei lui Harry Potter și cea a hexalogiei pseudo-nibelunge a lui Luke Skywalker, iată că există și o altă categorie de magi-eroi care reușesc să ne electrizeze ființa și să ne poarte pe planete îndepărtate, acolo unde forța ne poate lua în stăpînire: marii muzicieni. Criza și priza (la public)
Asemenea unui avion ce trece din modul invizibil (stealth) în cel vizibil, se poate materializa relativ ușor întrebarea cardinală care a tot circulat nerostită în mințile tuturor străinilor prezenți la festival, dar și în iscodirile unor concetățeni îngrijorați: de unde au ăștia bani pentru un asemenea festival, mai ales în timpuri de criză economică?
Răspunsul nu poate avea decît cîteva variante, printre care cele mai previzibile pot fi: 1) au ocolit sau i-a ocolit criza, ceea ce, spunem noi, e fals; 2) au păstrat banii la ciorap pentru că s-au angajat înainte de criză la un asemenea efort financiar și vor să-și țină cuvîntul dat (și/sau să nu plătească penalități la contracte), ceea ce - zicem noi - e posibil să fie adevărat; 3) au preferat să investească în cultură și prestigiu cultural, mai degrabă decît în altceva, ceea ce - dacă ar fi chiar și pe jumătate adevărat - ne-ar situa printre cele mai respectabile și vizionare țări din întreaga lume.
Oricare ar fi situația, este clar că Festivalul Enescu a constituit un mare efort financiar din partea României. Dar, spre deosebire de alte eforturi financiare la fel de mari făcute pe parcursul a zeci de ani cu rezultate de la zero în jos, Festivalul Enescu a început să dea roade: a început să tragă după sine România în conștiința lumii. Putem să numărăm cîteva "lovituri" de imagine: clipul publicitar cu Festivalul Enescu difuzat pe CNN înainte ca Obama să anunțe că a cîștigat alegerile prezidențiale, transmisiunile directe pe Mezzo, prezența în România a unor corifei ai manevrelor de culise internaționale, reflectarea pozitivă în presa europeană de top. Astfel că, pentru prima dată în istoria Festivalului Enescu putem spune că a fost atinsă acea masă critică ce face ca un eveniment de importanță regională pînă în prezent să capete o anvergură internațională și o vizibilitate pilduitoare. Din cam toate părțile - participanți străini (să nu uităm ce au spus cei de la Swingle Singers în fața unui public pre-canibal, demn de paginile unui Cortàzar: You have a wonderful festival here! Keep going, guys!), spectatori, organizatori, presă, chibiți - s-a putut desprinde ideea generală a aprecierii acestui tip de celebrare globală a unei forme de cultură născută în Europa, anume instituția concertistică.
Căci ceea ce se întîmplă realmente cu Festivalul Enescu este faptul că el a devenit nu numai port-stindardul României ca brand de țară, ci mult mai mult, anume o redută a apărării unei forme de viață înaltă - muzica clasică -, o Masada a muzicii elaborate, a respectului pentru tradiție și a demnității umane, într-o lume în care pletora vacarmului, a parvenitismului și exhibiționismului invadează agresiv viețile și ambientul oamenilor de pe tot mapamondul. Astfel, pornit dintr-un impuls punctual, omagial și (în parte) propagandistic în anii '50, Festivalul Enescu ajunge în 2009 un fenomen mondial, model de urmat și pentru alții, o agora selectă a performanțelor muzicale ale epocii noastre. M-a înfiorat ceea ce mi-a spus un amic olandez care lucrează într-o instituție europeană importantă, aflat în trecere prin București, după un concert la Sala Palatului: "Aici mai există încă o fărîmă de omenesc care la noi s-a pierdut". Nu știu ce a vrut să spună. Aș fi putut s-o cotesc spre bășcălie ("Da, omenesc, chiar prea omenesc!" - aș fi putut spune, citîndu-l pe Nietzsche, dintr-un maso-patriotism entuziast...), dar ceva din expresia ochilor săi triști m-a făcut să iau aminte și să-mi dau seama că și alți prieteni din Vest mi-au răspuns aproximativ la fel atunci cînd îi întrebam ce anume le place în România. Să fie oare posibilitatea de a respira un fel de cultură a căldurii umane, ceea ce l-a impresionat pe amicul meu? Să fie o tradiție a imperfecțiunii candide, a dezordinii simpatice, care la noi e ubicuă? Să fie oare defectele noastre mai puțin defectuoase în ochii altora, iar ceea ce considerăm noi a fi calitățile noastre, să fie ele mai puțin calitative pentru alții? E de văzut.
Concursul
Ca membru în juriul concursului de compoziție, pot da cîteva detalii interesante din spatele ușilor închise. Juriul a fost compus din șapte personalități distincte care au notat individual și separat, pe o scală de la 1 la 10, cele 184 de lucrări care au fost trimise sub anonimat, doar cu un motto de identificare pe post de titlu. Astfel, mi-a luat trei săptămîni să "scanez" întreaga recoltă componistică și pînă la urmă am ajuns la o concluzie personală. În ziua x, ne-am adunat toți cei șapte "oameni furioși" din juriu, am comunicat notele, cele două secretare au făcut suma notelor și cîștigătorii au fost desemnați prin criteriul simplu al punctajului maxim. Astfel, s-a atins o obiectivitate "rece" în notare, obținîndu-se în același timp un mediu aseptic influențelor subiective. În tot acest context procedural, cei care au cîștigat au fost doi compozitori chinezi, unul din Shanghai, altul din Hong-Kong. La fel ca și la ediția trecută a Festivalului Enescu, chinezii sînt în top: au tehnică, talent și forță de expresie, muncesc enorm asupra partiturilor, sînt interesați și mereu "la curent", au idei și imaginație pe care le aplică într-un mod convingător și profesionist.
Nu mă pot împiedica să nu reflectez asupra acestei semnificații, mai ales că ea nu este răzleață. Bunăoară, premiul I la concursul de pian a fost obținut de un talentat muzician din Kazahstan. Doar vioara rămîne în Europa, prin energicul polonez care a meritat premiul I. În consecință, trebuie obligatoriu să ne schimbăm modul de a gîndi sistemul educațional muzical. Performanța muzicală se pare că a trecut într-o altă fază de dezvoltare: muzica clasică nu mai este apanajul exclusiv al europenilor, după cum kung fu sau judo nu mai constituie monopolul chinezilor ori japonezilor.
Desigur, metoda de selecție cu ajutorul concursului rămîne un filtru discutabil, conjunctural și relativ. Dar rămîne totuși calea cea mai obiectivă de validare a unei valori. Dacă vrem consacrare internațională pentru talentele românești, atunci va trebui să înțelegem că nu e cale de întors sau posibile ocolișuri. Furcile caudine ale competiției internaționale sînt de neevitat. Iar dacă-i așa, atunci va trebui să strîngem șurubul educației muzicale și să nu ne mai îmbătăm cu apa succeselor locale.
Muzica românească și Simpozionul Enescu
Apropo de local, metoda de a plasa la începutul festivalului o săptămînă de muzică românească încărcată pînă la refuz de lucrări și formații este eficientă din punct de vedere managerial, dar ineficientă din punct de vedere muzical. Nu am nici o idee de cum s-ar putea îmbunătăți acest lucru, însă, în actuala formulă, muzica românească nu are prea mare impact.
Îmi amintesc că în martie 2009 am fost la Cluj, pentru un simpozion. Acolo m-am întîlnit cu unul dintre cei mai importanți compozitori de pe întreg mapamondul, globe-trotter-ul György Kurtág, născut la Lugoj și revenit pe meleagurile natale după mulți ani de pribegie. Am ascultat la Cluj o frumoasă interpretare a Simfoniei a III-a de Tiberiu Olah, iar Kurtág a exclamat: "Ce capodoperă! Ce muzică extraordinară! De ce nu am cunoscut-o mai devreme? De ce nu se cîntă la Filarmonica din Berlin?". La aceste repetate "de ce?"-uri, n-am știut ce să răspund. Poate doar să întreb în continuare: "De ce n-ar fi Festivalul Enescu o portavoce pentru valorile inestimabile, nu multe, pe care le avem, și pe care tindem să le îngropăm și mai adînc în cenușa uitării?".
Cît despre Simpozionul Enescu, mi-a părut bine să salut participanții tradiționali ai acestuia și să remarc faptul că enescologia merge mai departe, deși nu cu aceeași forță. Iar acest lucru se datorează, în parte, și tonului apologetic predilect al multor comunicări. În opinia noastră, Enescu e mult prea mare pentru a fi perfect. Or, tocmai aceste asperități pot constitui jaloane ale unei cunoașteri mai adîncite și mai creative. Enescologia are nevoie de o cură de dezintoxicare ideologică, acest lucru e clar. Apoi, are nevoie de o revizuire a conceptelor fundamentale cu care operează, puse în concordanță cu viziunea actuală în științele spiritului. În fine, are nevoie de o reflecție critică asupra vocabularului muzicologic folosit și de o sincronizare sintagmatică cu ariile semantice cele mai puternice: franceză, germană și engleză americană.
Coda
În rezumat, Festivalul și concursul Enescu din 2009 au reprezentat o reușită din toate punctele de vedere, lucru pentru care organizatorii trebuie felicitați din inimă: public numeros, bilete vîndute, management eficient, prezențe muzicale electrizante, experiențe memorabile, diversitate repertorială, publicitate puternică, jurnal de festival dinamic, impact social, imagine internațională augmentată, statut simbolic.
Un singur lucru a început să scape de sub control: Enescu. Dar poate că a venit timpul să ne facem că renunțăm la Enescu muzicianul. Să-l lăsăm să mediteze visător și să ne privească lung din fotografie pentru o vreme. Să-l păstrăm numai ca nume de festival, ca etichetă... Ca formă fără fond, cum ar spune Maiorescu, eterna noastră soartă sisifică.
Atunci, peste cîtva timp, poate că nepoții noștri vor găsi undeva, bîjbîind prin întunericul manelelor sau prin grohotișul hip-hop-ului, muzica lui Enescu, și vor reîncepe să o asculte și să o cînte cu iubire. Ca spirit de frondă împotriva noastră, cei care l-au părăsit încet-încet. Ca neo-patriotism de contrabandă. Atunci vom putea vorbi de învierea lui Enescu. Atunci el va redeveni prietenul nostru.
Descarcă programul Festivalului Enescu 2009 pe zile sau pe serii de concerte.
Festivalul George Enescu, 2009
Galerie foto de Virgil Oprina.