Post Festum - Festivalul Enescu, 2009

Una peste alta, mie mi-a plăcut la Festivalul Enescu. Muzică bună, lume aşijderea. Multă şi conştientă de drepturile ei cîştigate în ani de luptă democratică. Cred că marea victorie e că uşile de la intrarea în Sala Ateneului nu se mai închid nici după ce soliştii încep să cînte. Ceea ce le permite întîrziaţilor să intre agale, să-şi caute un loc bun - la camerale, mai ales, sînt locuri -, să-i scoale pe cei care stau şi să se aşeze, într-un tîrziu, satisfăcuţi, cu zgomotele şi şoaptele de rigoare, să fotografieze sala şi scena cu telefonul, să mai şi înregistreze, pentru ca, la sfîrşit, să întoarcă grăbiţi dosul instrumentiştilor şi să fugă aplaudînd către următorul concert. Apoi, ce plăcere să foşneşti ziarul - gratuit! - al festivalului, căutînd informaţii despre interpreţi, în timp ce ei, săracii, se dau de ceasul morţii pe scenă! Ce moment mai bun să citeşti despre ei decît în timp ce? Şi ce deliciu să-ţi faci vînt cu evantaiul roşu - tot gratuit -, oferit de Ţiriac! Dar culmea plăcerii, adevărat orgasm intelectual, e să aplauzi de cum se opresc bieţii oameni să dea pagina partiturii. De-aia ai plătit, s-arăţi că eşti acolo şi te bucuri. La simfonii e mai simplu, ţi-e clar că nu se termină la prima pauză, ai învăţat şi la şcoală că sînt patru părţi, e greu să te păcăleşti. Dar la piesele camerale e jale. Mai ales la alea moderne. După ce că n-au nici cap, nici coadă, nu tu melodie, nu tu ritm, nici nu ştii cînd încep şi cînd se termină. Ce să faci, aplauzi şi tu cînd se şterg ăia de transpiraţie, cînd răsuflă mai lung, cînd acordează instrumentul. Te mai încurcă şi cei de la regie, care aprind reflectoarele din lateral - nici nu ştii dacă ei s-au luat după aplauze sau invers. O brambureală. Tot la Sala Palatului e mai bine: orchestră mare, ştii la ce să te-aştepţi, situaţia-i sub control.

Nu era altfel nici în alte vremuri. Democraţia n-a schimbat obiceiurile, a lărgit doar mulţimea celor care le practică. Tot aşa era şi cînd artiştii se produceau prin saloanele vreunei doamne Verdurin. Audienţa şuşotea, bîrfea, urechile ascultau, de bine, de rău, dar ochii studiau veşminte şi coafuri, mintea fugea la te miri ce. Cîţi, ca Swann, urmăreau vrăjiţi sonata lui Vinteuil, în aşteptarea "micii fraze"?

M-am gîndit la Proust şi la Vinteuil al său după sonata lui Franck - luni după-amiază, la Ateneu. Proust o ascultase cîntată de Enescu şi Paul Goldschmidt. E şi ceva din ea în "mica frază", dar e mai mult din sonata lui Saint-Saëns. Era acela un timp în care literatura şi muzica evoluau alături, oamenii de litere şi muzicienii se cunoşteau - cunoşteau, adică, fiecare, opera celuilalt. Unii chiar, ca Proust, care invita cvartetul Poulet acasă la el ca să-i cînte, doar lui, cvartetul lui Franck, îşi hrăneau inspiraţia cu muzica scrisă de contemporani. Cocteau lucra cu Erik Satie la baletul Parade, în decorurile lui Picasso, iar puţin mai tîrziu, Thomas Mann comenta chiar tehnic muzica timpului său. Acum, ceva s-a rupt, nu ştiu cînd, nu înţeleg de ce. Literatura şi muzica nu mai merg mînă-n mînă. Cîţi dintre scriitorii români de azi ştiu ce compun congenerii lor? În ce-am citit eu, n-am văzut referiri - cu excepţia schiţei lui Bedros Horasangian, Triplu concert de Wilhelm Berger. Pare că experimentul în muzică a luat-o cu mult înaintea celui din literatură. Indiferent la teoriile moderne, e încă posibil să scrii un roman solid, aşezat, de factură clasică, la fel ca acum o sută de ani. Nu cred însă că un muzician care ar încerca să compună ca acum cîteva generaţii ar fi luat în serios de colegii de breaslă. De ce oare? Nu ştiu.