Oare comedia, ca să fie cu adevărat bună, trebuie să fie şi Bună? Oare trebuie să servească şi o cauză nobilă, ca de pildă combaterea antisemitismului sau a homofobiei sau a culturii celebrităţii? Dimensiunea asta reformistă e subliniată apăsat de presă - cel puţin de cea favorabilă - în cazul comediilor lui Sacha Baron Cohen - mai convingător în cazul lui Borat (despre care Liga Evreiască Antidefăimare din SUA a decis că "foloseşte umorul pentru a demasca natura absurdă şi iraţională a antisemitismului"), mai puţin convingător în cazul noului Brüno (despre care Alianţa Gay & Lesbian Împotriva Defăimării a considerat că, "în pofida intenţiilor sale clare de a ridiculiza homofobia", confirmă o bună parte din stereotipurile din care aceasta se hrăneşte şi astfel "sfîrşeşte prin a lovi cel mai tare chiar în persoanele gay").
Înţeleg necesitatea unei asemenea apărări a intenţiilor artiştilor (mai ales în cazul lui Cohen, a cărui comedie se bazează pe complicitatea dintre el şi spectator împotriva oamenilor, de regulă nepuşi în temă, cu care interacţionează pe ecran), dar mi se pare că ea escamotează un adevăr: geniile comice (printre care îl număr fără ezitare şi pe Cohen) nu sînt suflete de reformatori sociali, ci suflete de anarhişti. Candoarea barbară a personajului său, Borat (un jurnalist din Kazahstan), era o capcană perfectă pentru minţile americane mai puţin luminate care-i ieşeau în drum (şi care vibrau numaidecît la ideile lui monstruoase despre femei, homosexuali etc.), dar şi pentru alea (nu puţine) cît se poate de luminate şi de tolerante (care se pomeneau confruntate cu intolerabilul). Iar victimele favorite ale personajului său, Ali G. (un pseudo-rapper care, în pofida unei ignoranţe fantastice, prezenta o emisiune culturală pentru tineret), erau chiar locuitorii cei mai luminaţi ai cetăţii - cîrmuitorii, cărturarii şi tehnocraţii ei. Luînd imediat măsura intelectuală a lui Ali G., aceştia încercau să-şi explice activitatea în cei mai simpli termeni; la care el răspundea cu dovezi şi mai stupefiante de ignoranţă; la care ei îşi simplificau şi mai mult discursul - doar erau educatori, credeau în civilizaţie, în transmiterea înţelepciunii. Pînă cînd, nemaiavînd cum să simplifice, majoritatea capitulau, cuprinşi parcă de vertij în faţa abisurilor de ineducabilitate revelate de intervievator. În asemenea momente de vertij - cînd civilizaţia se descoperă mai fragilă decît se crezuse - constă adevărata contribuţie a lui Cohen la mai-binele obştii. Nicidecum în lecţii de toleranţă. Menirea comediei nu e să fie un fel de predică mai şucară, ci să elibereze forţele haosului într-un cadru formal.
Ceea ce bineînţeles că nu rezolvă toate problemele. Cît de responsabil ar trebui să fie un comic? Nu ştiu. Dacă Borat şi Ali G. îşi provocau interlocutorii prin inocenţa lor, noul lui personaj, Brüno - un austriac gay, celebru în ţara lui pentru o emisiune de modă -, adesea îi provoacă dîndu-se la ei. Brüno dă peste cap toate eforturile ultimilor 30 de ani de a impune în mass-media o nouă imagine a gay-lor, una sobră şi monogamă (vezi Heath Ledger în Brokeback Mountain). Tipul e un papagal cum nu s-a mai văzut, iar sexualitatea lui e vorace. Deci au dreptate criticii filmului să se teamă că "durii" vor găsi în el (în cuvintele revistei New Yorker) "nu mai puţine, ci mai multe motive de a-l bate pe singurul băiat din cartier care nu pare interesat de fete"? Nu ştiu. Sînt nerăbdător să revăd filmul într-o sală de Multiplex, ca să văd reacţiile, dar instinctul îmi spune că acrobaţiile lui Brüno vor fi întîmpinate cu mult mai puţine exclamaţii de dezgust decît scenele de sex "frumos şi pur" din Brokeback... Un film ca Brokeback... riscă să întărîte homofobia publicului tocmai prin insistenţa cu care îi cere să vadă frumuseţe şi puritate în ce fac băieţii ăia, pe cînd ce face Brüno e atît de extravagant încît eventualele exclamaţii de dezgust sînt sortite să piară înghiţite în exclamaţii de uluire. Uluire cultivată cu grijă de Cohen pe toată durata filmului (pe parcursul căruia Brüno încearcă să se convertească la heterosexualitate), astfel încît pînă la final să devină atotcuprinzătoare - o uluire în faţa absurdităţii homo- şi heterosexualităţii, a sexualităţii umane în general. Cohen ştie ce face. Comicul lui se bazează pe sentimentul nostru de superioritate asupra victimelor lui: noi sîntem complici la farsă, victimele sînt pe dinafară. Şi nici un spectator, oricît de homofob ar fi, nu e dispus să renunţe la complicitatea lui cu farsorul pentru a trece de partea celor care sînt pe dinafară. Atunci cînd un meci de wrestling se transformă într-o partidă de sex între Brüno şi un alt bărbat, sub ochii unui public cum nu se poate mai macho, care începe să huiduie, e greu de crezut că publicul de cinema va huidui alături de el. E mult mai probabil să îmbrăţişeze haosul şi, eliberat, să-l aplaude pe Brüno.