Brüno e prima întoarcere a lui Sacha Baron Cohen după Borat la formula mockumentarului fără limite. O revenire mai corosivă, pentru unii haioasă, pentru alţii dureroasă. Poate să nu-ţi placă sau să nu muşti din principiu din prăjitura cu acid pregătită de "cel mai celebru austriac după Hitler", gay-ul fashionist care confunda Hamas-ul cu humusul, dar nu poţi să-l ignori.
De altfel, Brüno, concediat de o televiziune austriacă şi plecat în L.A. ca să ajungă star, ne face pe toţi protagoniştii celui mai mare circ de anul ăsta: participi la cultura celebrităţii, la acceptarea mecanismelor din spatele star-systemului, consimţi la homofobie, deci exişti. Cohen nu se mulţumeşte doar să tragă în victimele de artilerie grea pe care şi le alege (tipi destul de egali ca notorietate pentru puştii care cred că muzica house ar fi împiedicat WWII: Hitler, Iisus, terorişti Al-Qaeda, Brangelina), ci dă arma spectatorilor. Noi privim curioşi prin lunetă (chiar şi la un penis care dansează), noi tragem cu sete şi în tânăra mamă care e de acord cu liposucţia micuţului ei ca să ia un casting de bebeluşi, şi în congresmanul republican care fuge urlând "Poponarule!" după o încercare nereuşită a lui Brüno de a-l seduce.
Ca şi Andy Kaufman, Cohen are grijă să şteargă urmele unei puneri în scenă premeditate şi să nu salveze pe nimeni din show: spectatori, protagonişti, nici chiar pe el însuşi. Lumea lui e lipsită de protecţie şi de confortul cotidian al barierelor. În semn de solidaritate, Elton John cântă la pian despre "anal bleaching". De-ar fi doar atât!