am citit cu mare interes analiza pe care ai făcut-o filmului lui Corneliu Porumboiu în trei numere succesive ale Dilemei vechi. Nu este o cronică propriu-zisă, ci un eseu în toată regula - care demonstrează cu asupra de măsură seriozitatea cu care ai privit filmul. Sînt total de acord cu tine că este un film important pentru cinematograful românesc; dar nu sînt de acord că motivul pentru care este el important ține de "realismul" filmului. Aș spune că, dimpotrivă, dacă Polițist, adjectiv este important, este tocmai pentru că este un pas - îndrăzneț, într-adevăr - (mult) în afara "țarcului" realist...
Analiza ta este o investigare, pas cu pas, a felului în care Porumboiu evită capcanele "convențiilor" cinematografice. Așa este; pentru că Polițist, adjectiv nu este un "film polițist" (substantiv + adjectiv), ci un film cu polițist (polițistul Cristi, interpretat de Dragoș Bucur). Cu polițist (ba chiar, cu mai mulți polițiști), cu urmăriri, filaje, discuții cu superiorii - și, pentru că se întîmplă în România, cu multă birocrație. Iar birocrația înseamnă așteptare (inclusiv ca să intri la șefu'). Cred că, aici, Porumboiu este mult mai interesat de un soi de comicărie kafkiană decît de faptul însuși al așteptării ca "mostră de realism". Știm cu toții cum se așteaptă - și cît de realistă (prea realistă!) poate fi o așteptare, în România. Iar timpii morți - în care se așteaptă -, cu siguranță nu i-a "descoperit" vasluianul nostru: L'avventura lui Antonioni (1960) este un film de 141 minute în care spectatorul așteaptă să afle misterul dispariției unei femei (și nu-l află); Der Stand der Dinge / Starea lucrurilor al lui Wenders (1982) este un film despre așteptarea reînceperii lucrului la un film, "timpii morți" devenind timpii concreți ai filmului despre un film care nu se mai face... Sînt lucruri pe care cinema-ul le-a bifat de multișor - și am certitudinea că Porumboiu știe bine acest lucru. De ce ne lasă, atunci, "în așteptare"? De ce toate acele cadre lungi, în care "nu se întîmplă nimic"? Pentru a ne arăta "cum se așteaptă", "cum se filează", "cum se urmărește" - sau "cum se mănîncă o ciorbă", în timp real? Pentru a polemiza cu "convențiile filmelor de acest tip" (adică polițiste), spui tu. Posibil. Dar dacă povestea asta cu "film polițist" e așa, mai mult o capcană pusă de regizor? (Un red herring, ca la Hitchcock.) Dacă deconstrucția vizează mai mult decît genul (polițist, adjectiv)? Dacă ceea ce vizează el este însuși stilul realist (adjectiv) - dar nu pentru a-l face să "triumfe", plenar, pe ecran, ci pentru a-l submina?
Spui la un moment dat (inspirat de André Bazin) că Porumboiu nu manipulează realitatea pentru a-i da "un sens" - sensul lui -, ci că o lasă (cît de cît) întreagă, așa cum e ea, tern-placidă, fără a interveni. Pentru mine, teoria aceasta e o iluzie. Nu văd cum un regizor poate să "nu intervină": din clipa în care a gîndit o scenă și a pus camera în fața ei, el a intervenit (realitatea aceea este realitatea lui!). Dacă intenția lui Porumboiu a fost de a arăta lipsa de sens a celor petrecute pe ecran, atunci ceea ce vedem este chiar asta: cadre care arată "lipsa de sens". Sensul lor este lipsa de sens. "Semnele" nu dispar (pentru că nu au cum să dispară); ele, pur și simplu, semnifică altceva. Atunci cînd el lasă să curgă un cadru foarte lung, ceva îmi spune că intenția lui nu este să "umple" cadrele acelea cu realism (un realism brut, opus "realismului" pre-făcut al filmelor convenționale...), ci să le golească de conținutul lor realist pentru a construi altceva. Nu vrea să ne arate transparența acelor lucruri (felul în care prin ele avem acces, ca spectatori, la o esență + transcendență: trăirea în același loc a duratei); vrea să le opacizeze durabil pentru a putea vedea, în locul lor, o abstracțiune. Toată realitatea se comprimă, la final, în acele semne (convenționale!) desenate cu creta pe o tablă - în care durata devine o funcție (d), personajele devin x, y, z, iar așteptarea este marcată prin "A". Flagrantul se reduce la o schemă. Nu văd în asta o simplă "polemică" (oricît de inteligentă / interesată) cu ideea de film polițist: văd o polemică (extrem de inteligentă și la fel de interesantă) cu însăși ideea de film realist.
În concluzie (acea concluzie pe care, cum bine spui, Porumboiu se ferește s-o tragă - de aceea și putem avea păreri divergente despre același film!), cred că Polițist, adjectiv semnifică - într-adevăr - ceva foarte important (pentru cinematograful românesc în general, pentru cel al lui Porumboiu în special): desprinderea de "modelul" (neo)realist. Aventurarea într-o zonă pasionantă, post-antonioniană, în care "realismul" nu mai este decît accesoriul (necesar) al unui tablou abstract. Și pentru că se întîmplă la Vaslui, România, acest tablou nu poate fi decît perpetuu absurd și intermitent de comic. Porumboiu a descoperit abstracționismul ca produs derivat al birocrației. Și polițismul (substantiv) ca timp mental real, demonstrat cu DEX-ul.
Citiţi scenariul filmului Poliţist, adjectiv, un volum publicat de Editura LiterNet.