În perioada 23-25 iulie 2009, Noul Cinematograf al Regizorului Român din Bucureşti a prezentat o selecţie de 14 producţii recente (2006-2009), filme documentare şi de ficţiune, realizate de studenţi şi absolvenţi ai Şcolii de Măiestrie Regizorală a lui Andrzej Wajda din Varşovia.
Puţini sînt cineaştii europeni îndreptăţiţi să gireze cu numele lor o şcoală masterală autodeclarată "de măiestrie regizorală", însă Andrzej Wajda este cu siguranţă unul dintre aceştia. După 50 de filme cu succes la public şi la critică, realizate în aproape şase decenii, marele regizor polonez, acum octogenar, nu încetează să surprindă, cum a făcut-o recent la Berlinală, unde cel mai nou lungmetraj al său, Tatarak, inclus în competiţia festivalului de clasa A, a fost distins cu Premiul "Alfred Bauer", destinat filmelor inovatoare.
La sfîrşitul anului 2001, Wajda şi Wojciech Marczewski (confrate şi bun prieten) au înfiinţat, cu sprijinul Studioului de Filme Documentare şi Artistice (WFDiF) din Varşovia, amintitul masterat de cinema. Instituţie non-profit aflată sub înaltul patronaj al Academiei Europene de Film, Şcoala de Măiestrie Regizorală a lui Andrzej Wajda are un corp profesoral alcătuit din cineaşti reputaţi, polonezi (pe lîngă cei doi fondatori, mai intră aici Jacek Blawut, Agnieszka Holland, Marcel Lozinski, Katarzyna Maciejko-Kowalczyk, Krzysztof Zanussi sau Edward Zebrowski) şi străini (germanul Volker Schlöndorff, rusul Alexander Sokurov sau danezii Mogens Rukov şi Thomas Vinterberg). Wajda şi-a propus să facă din şcoala sa de film, prin cursurile şi atelierele organizate, nu doar un loc de formare şi perfecţionare, ci şi un cadru pentru întîlniri, schimburi de idei şi de experienţă. Trebuie adăugat, pentru tinerii cineaşti autohtoni, că masterul varşovian primeşte cu braţele deschise şi profesionişti din alte ţări europene, cărora le este rezervat atelierul EKRAN, cofinanţat de Uniunea Europeană, prin programul MEDIA.
Trecut iubit, trecut folosit
Filmul documentar, un gen de obicei ocolit de către studenţii de specialitate din România, are foarte mulţi adepţi în Polonia, iar şcoala lui Wajda nu face excepţie: opt dintre scurtmetrajele şi mediumetrajele prezentate anul acesta la MŢR au fost documentare. Aceste filme ne dovedesc că studenţii de acolo învaţă să găsească în jurul lor poveşti interesante şi relevante, precum şi să-şi abordeze eficient şi onest personajele, fie mulţumindu-se să le observe fără a interveni, fie plasîndu-le în mizanscene elaborate, dar coerente şi credibile. Fascinaţi de istoria cinematografiei poloneze, trei tineri regizori (Leslaw Dobrucki, Kuba Maciejko şi Rafal Samborski) s-au apropiat, în Echipa (2007), de oamenii din umbră de pe platorile de filmare. Operatori, electricieni sau sunetişti cu decenii de experienţă le-au povestit cum au lucrat cu mari regizori precum Wajda şi Munk, mărturiile lor, cu voci deseori gîtuite de emoţia rememorării unor momente magice, fiind intercalate cu secvenţe din peliculele clasice la care şi-au adus contribuţia aceşti modeşti, dar pasionaţi şi indispensabili profesionişti.
Alteori, cineaştii şcoliţi de Wajda au fost atraşi, în documentarele lor, de locuri şi meserii pe cale de dispariţie, oameni care trăiesc de ani buni în universul propriu, defazaţi faţă de ritmul trepidant al oraşului. În Cîteva victorii mai mici (2008) al aceluiaşi Leslaw Dobrucki, proprietara unui mic chioşc de loz în plic priveşte în urmă cu nostalgie către cele cinci decenii petrecute între aceiaşi patru pereţi strîmţi şi către numeroasele prietenii înfiripate în acea perioadă. Cadrul final, în care, după ce chioşcul i-a fost dărîmat, protagonista se îndepărtează, alături de soţul ei orb, către un viitor incert, marchează apusul unei lumi. Maestrul roţilor din documentarul de anul trecut al lui Kuba Maciejko este unul dintre ultimii practicanţi al unei îndeletniciri meşteşugăreşti uitate din capitala Poloniei (de fapt, aflăm acest lucru doar la sfîrşit, pentru că pînă atunci îi vedem doar atelierul, loc complet scos din timp).
Cu umor şi căldură, filmul ne prezintă portretul unui om care, sub presiunea modernizării accelerate, refuză să renunţe la pasiunea sa de-o viaţă. Nostalgia devine însă pragmatică şi profitabilă în PRL de Lux (2008) de Edyta Wróblewska (film realizat în cadrul programului "Primul documentar"), în care "Crazy Mike" îi călăuzeşte pe turiştii pasionaţi de atracţii istorice neconvenţionale prin Nowa Huta, un cartier-muzeu mai puţin cunoscut din Cracovia. Deşi îşi joacă foarte convingător rolul de nostalgic al comunismului, protagonistul este, în esenţă, un capitalist neconvenţional.
Filme mai regizate, dar cel puţin la fel de atractive, sînt Gadjo (2007), apreciatul documentar de debut al lui Kryspin Pluta, despre prietenia dintre un ţigănuş iubitor de hip-hop şi un bătrînel silezian, zdrăngănitor din chitară la reuniunile pensionarilor, şi foarte scurtul Uite (2008) de Adam Palenta, despre doi copii nevăzători, care, folosindu-şi simţul tactil, se străduiesc să înţeleagă o pictură abstractă.
Mai puţin obişnuit este documentarul Sub Palmier (2007) de Rafal Zurek, ce ne prezintă un experiment artistic cu un succes neaşteptat. În 2002, artista Joanna Rajkowska a ridicat un Palmier din materiale refolosibile în plin centrul Varşoviei, în faţa fostului sediu al Partidului Comunist. Deşi trebuia să dispară după un an, iar oamenii l-au primit cu reticenţă şi chiar ostilitate, acest obiect suprarealist a devenit o parte integrantă a oraşului. În fine, Londra (2008), semnat tot de Rafal Zurek (cel mai înzestrat documentarist din selecţia de la MŢR), este un fel de Boogie polonez, protagonist fiind chiar autorul. Acesta, la 37 de ani, pleacă în căutarea foştilor prieteni (şi colegi de trupă punk), stabiliţi de mult în capitala Marii Britanii, pentru a încerca să înţeleagă ce s-a ales de idealurile şi entuziasmul lor de odinioară. Mai există oare loc pentru visători în Europa multiculturală de azi? Filmul ne ajută să răspundem la această întrebare.
Evadări şi legende urbane
Dintre filmele de ficţiune, Aria Diva (2007) de Agnieszka Smoczynska şi Călătoria (2006) de Dariusz Glazer au în comun nu doar actriţa din rolul principal (excelenta Gabriela Muskala), ci şi tema evadării din rutina casnică. Cele două protagoniste, Basia şi Iwona, fiecare cu un soţ şi doi copii, par iniţial împăcate cu soarta, însă o neaşteptată invitaţie la călătorie (venită de la o nouă vecină, divă de operă, sau de la un vechi admirator, acum emigrant realizat) le accentuează nemulţumirile şi le determină să ia în considerare abandonarea familiei şi plecarea către necunoscut. Deşi foarte diferite (Basia are studii superioare, iar partenerul ei de viaţă conduce propria afacere, în timp ce Iwona este o simplă casieră într-un supermarket, cu un soţ iresponsabil), cele două femei iau în final aceeaşi decizie, iar cei doi regizori reuşesc să ne capteze interesul pînă la acest deznodămînt, în pofida tentaţiilor simbolurilor şi a cadrelor-clişeu.
Profunzimea analizei psihologice este un atu şi în cel mai lung - şi cel mai izbutit - dintre filmele de ficţiune prezentate la MŢR, multipremiatul Trei la dispoziţie (2006) de Bartek Konopka. Atunci cînd mama ei este diagnosticată cu cancer în stadiu terminal şi se resemnează în faţa morţii, Inga, o fată rebelă de 16 ani, fuge de Asistenţa Socială şi îşi asumă responsabilitatea pentru cei doi fraţi mai mici. Regizorul îi dirijează excelent pe foarte tinerii actori, bine aleşi în acest film de maturizare memorabil.
Pe credit (2008) al lui Przemyslaw Nowakowski propune o versiune contemporană a legendei despre perechea de îndrăgostiţi care nu pot să se întîlnească din cauza unui blestem (în acest caz, e vorba de un... credit pentru locuinţă). În pofida premisei ofertante, filmul devine confuz în a doua sa parte. Previzibil, dar totuşi eficace, Street Feeling (2009) de Kristoffer Karlsson Rus poate fi văzut şi el ca o versiune modernă a poruncii biblice "Să nu furi!". Tomasz, un grafician de 45 de ani, este în criză de inspiraţie atunci cînd trebuie să se adreseze unui public tînăr şi urban, însă dă lovitura cu un graffiti desenat de doi juni infractori pe zidul din faţa ferestrei sale.
Lunaticii (2009) de Maciej Sterlo-Orlicki izbuteşte să construiască, în doar jumătate de oră, o adevărată galerie de personaje bizare (chiar prea bizare pentru a fi simultan credibile). O poveste tragi-comică despre iubire, culpă şi singurătate, cu mici excese didacticiste, dar, la fel ca şi celelalte filme din program, cu mult peste un simplu exerciţiu de regie studenţesc. Trăgînd linie, consider că sintagma "măiestrie regizorală" din numele instituţiei înfiinţate de Andrzej Wajda, în urmă cu opt ani, are perfectă acoperire în realizările şcolii.
Cinematograful de artă de la MŢR
Noul Cinematograf al Regizorului Român (Studioul "Horia Bernea") este un proiect cultural al Muzeului Ţăranului Român (MŢR). Anunţat încă din mai 2008, acest cinematograf de artă, alternativă la Cinemateca Română, a fost lansat cu adevărat în luna aprilie 2009. Au fost prezentate aici filme, de ficţiune şi documentare, de la Festivalul Internaţional de Film Transilvania (Cluj), Astra Film Festival (Sibiu) sau Festivalul Filmului European, precum şi multe programe speciale. Comitetul de selecţie cuprinde zece cineaşti români importanţi: Dumitru Budrala, Nae Caranfil, Tudor Giurgiu, Radu Mihăileanu, Cătălin Mitulescu, Cristian Mungiu, Radu Muntean, Corneliu Porumboiu, Cristi Puiu şi Alexandru Solomon. În fiecare lună, unul dintre aceşti regizori asigură, în mod direct şi independent, programul cinematografului şi participă la o discuţie liberă cu publicul. În iulie, programul a fost semnat de Nae Caranfil, care a propus două producţii recente româneşti (Poliţist, adjectiv de Corneliu Porumboiu şi Cea mai fericită fată din lume de Radu Jude) şi şase europene, toate selecţionate şi/sau premiate la mari festivaluri internaţionale. Proiecţiile au loc atît în sală, cît şi în aer liber, în curtea interioară a MŢR.