Un Cannes cinefil - Cannes, 2009

Aşa s-ar zice, a fost o ediţie cinefilă, judecând după curgerea numeroaselor citate, a trimiterilor la istoria cinematografului, a mărturisirii - mai direct sau mai pe ocolite - a unor pasiuni. Le-am întâlnit acolo unde ne aşteptam, unde nu ne aşteptam iar alteori nu am dat de ele decât sub forma pomului lăudat.

Nicio surpriză atunci când provocările vin din partea lui Tarantino (Inglourious Basterds). Americanul şturlubatec este un binecunoscut şi vrednic copil al videocinefiliei, aşa cum nouvelle-vaghiştii erau ai Cinematecii. El face din sala de cinema spaţiul privilegiat al filmului. Aici se leagă şi se dezleagă o bună parte a acţiunii, în orice caz, aici îşi au sediul suspensul, tensiunea. Vulnerabila peliculă cu nitrat devine o armă; luând uşor foc, poate întreţine un incendiu uriaş (precum în filmul lui Nae Caranfil Restul e tăcere), în care şi-ar găsi moartea naziştii aleşi bob cu bob. Quentin Tarantino trece dincolo de frumuseţea în sine a spectacolului, de tresărirea la vederea unor nume agăţate pe frontispiciu (Pabst, Brigitte Helm) de simbolistica focului. Zăboveşte atât cât trebuie asupra potenţialului comic (precum Jiri Menzel în Acei oameni minunaţi cu aparatele lor de filmat) şi merge mai departe: cinematograful poate schimba soarta istoriei. Fantezie-fantezie, dar metafora puterilor cinematografului rămâne. Chiar dacă ea are de a face şi cu hazul lacrimilor de subaltern ale lui Goebbels, fericit la auzul laudelor venite din partea şefului său, Hitler. Cu bune, cu cele mai puţin bune (mai ales dacă ne plasăm în unghiul puriştilor grijulii să apere marea istorie de intruziunea neserioasă a cinematografului, un fel de drac care îşi bagă coada), Tarantino a adus ediţiei cu numărul 62 prelungite clipe de jubilaţie.

Probabil că asta a fost şi în intenţia lui Johnnie To cu Vengeance când, neavând altceva mai bun de făcut, s-a apucat să meargă pe urmele lui Jean-Pierre Melville şi ale Samuraiului, avându-l alături pe Johnny Halliday. Nu a negat, dar s-a abţinut să comenteze refuzul lui Alain Delon, căruia îi păstrase chiar şi numele solitarului erou. La conferinţa de presă, cineastul din Hong Kong s-a mulţumit să declare "It's too late". Actor cu un puternic instinct al adecvării, cel care fusese, în 1967, un tulburător Jeff Costello, a spus "Nu" şi bine a făcut; a evitat astfel, ca în amurgul carierei, să-şi lege numele de un film în care thrillerul se îndreaptă, de nimic ţinut în hăţuri, către o comedie burlescă, în care răufăcătorii se descurcă mult mai bine, în timp ce protagonistul, lovit de amnezie, nu ştie cum să-şi recunoască rivalul, decât după haină. Drept care strigă în dreapta şi în stânga: "Is this your jacket?". Replica, oarecum à la Sergiu Nicolaescu, are şansa să facă o carieră, dar din alte motive decât cele legate de frumosul destin al zicerilor-cult.

Bănuiesc că nu am fost puţini cei care ne-am închipuit altfel festivalul în care se împlineau cincizeci de ani de la triumful Celor patru sute de lovituri / Les quatre cents coups (Premiul pentru regie, 1959), filmul ce avea să consacre Noul Val. Omagiul a fost lăsat pe seama unui aşa zis documentar, Les deux de la Vague (regia Emmanuel Laurent, după un scenariu de Antoine de Baecque), despre relaţiile Truffaut-Godard (film proiectat, nu ştiu de ce, într-un soi de clandestinitate) şi a lui Tsai Ming-Liang (Visage), cel care are renumele de a fi un mare iubitor Nouvelle Vague în general, al lui Truffaut şi al lui Jean-Pierre Léaud în special. Dacă cinstirea memoriei înseamnă să pui în braţele lui Fanny Ardant un album răsfoit cu un prelung suspin, "François, şi tu eşti aici!", să aduci de undeva, dintr-un colţ, câteva acorduri ale celebrului Le tourbillon de la vie (Jules et Jim) - mai bine lipsă.