La o aniversară - Alex. Leo Şerban

În 1959 Fellini era în producţie cu La dolce vita, Hitchcock scosese Vertigo şi filma North by Northwest, John Cassavetes, Alain Resnais, Carlos Saura şi Nagisa Oshima debutau şi, mai ales, Marilyn Monroe ieşea pe ecrane cu Some Like It Hot. Poate nu întâmplător, în 1959 a debutat în viaţă şi Alex. Leo Şerban.

Pentru că e monden fără a fi nombrilist şi popular fără a se trage de şireturi cu toată lumea, pentru că e critic de film dar în primul rând cinefil, şi pentru că specialitatea lui sunt cadourile-surpriză, Leo le-a făcut prietenilor săi din Bucureşti o invitaţie inedită pentru seara zilei de 28 iunie 2009, când a împlinit 50 de ani. A complotat cu directorul Institutului Francez, a scos bani din buzunar, a adus de la Paris o copie pe peliculă a lui Mon oncle, filmul lui Jacques Tati, şi a făcut o proiecţie privată. L-am întrebat dacă şi-a făcut liste cu prieteni, ca să aibă o evidenţă nu doar a locurilor care vor fi ocupate, dar şi a numărului de prieteni (chestie pe care nu ştiu câtă lume o face dar, dacă tot ştii atâta lume...). "Nu. De fapt, dacă vin toţi, cred că se va sta şi în picioare", a răspuns. N-a venit toată lumea pentru că se strica vremea, dar am văzut trei curcubee din cartierul meu şi până la Institutul Francez (care nu cred că mai erau comandate de la Paris) şi am participat la un drink cu paharul de şampanie în stânga şi umbrela în dreapta, care ne-a umplut pe mulţi de la fel de multă bună dispoziţie ca şi filmul.

De fapt, de ce scriu despre ziua lui Alex Leo Şerban şi despre o proiecţie privată? Din mai multe motive, chiar dacă nu-i place rucola:)
Este o specie extrem de rară de intelectual dandy, pentru că acum discută chestii complicate cu Horia de la ICR, iar peste cinci minute se ceartă pe forumul cinemagia cu nişte teribilişti anonimi.
A ajuns un brand şi nu i se cere să-şi dea cu presupusul doar în materie de cinema. Printre altele, e rugat să scrie pe coperta unor ghiduri de bune maniere sau i se cere opinia la radio despre moartea lui Michael Jackson.
Deşi e doxă de cinema (orice film pare uşor de înţeles când vorbeşte despre el), priveşte dincolo de ecran. Iubeşte cinema-ul, dar nu intră în fibrilaţie discutând numai filme. Crede că cinema-ul e viaţă, dar e conştient că nu e viaţa lui. E orgolios, dar nu vorbeşte ca să se dea deştept.
Nu mă fascinează atât faptul că scrie foarte bine şi pentru Idei în dialog, şi pentru Libertatea, cât uşurinţa cu care e în stare să se facă agreabil în relaţiile cu oamenii, fără să dea impresia că depune efort. Mi-a povestit mai demult că în liceu îşi dădea silinţa să fie antipatic (lucru care mi se pare de o mie de ori mai sănătos dpdv psihologic decât încercările noastre, ale fetelor, de a fi drăguţe.).
Are atât de mulţi prieteni (nu ştiu exact câţi duşmani pentru că nu a organizat pentru ei încă nicio proiecţie) deoarece ştie să-l facă pe fiecare să se simtă bine. Numai el e în stare să-ţi trimită pe mail "surprizici" de genul unor fotografii cu mâţe făcute prin călătoriile lui, să vină de la Paris cu cartoline sau să publice reportaje-scrisori în care să amestece picanterii de semi-bârfă perfect umană cu aprecieri la rece şi chiar la congelator despre starea cinematografiei. Leo este probabil unicul critic de film din lume care "primeşte" la Cannes în drăguţele apartamente pe care le închiriază, aşa cum lumea bună primea în vizită în secolul al XIX-lea.
Mon oncle era de departe cel mai potrivit film pentru a sărbători indiferent ce, pentru că e o sărbătoare în sine. Totul e delicat în această bijuterie în care dl. Hulot aruncă în aer, absent dar hotărât, lumea ordonată. Dacă despre personajul lui Tati se spune în film că-i lipseşte un scop, eu zic să luăm lipsa de scop ca pe scopul însuşi al vieţii care străluceşte prin mici bucurii cum a fost proiecţia de la Institutul Francez.
Mi-am adus aminte ce spunea Marcello Mastroianni când a fost întrebat ce sfat ar da tinerilor care vor să îi calce pe urme. "Să nu se ia în serios!" Cred că şi Leo ne învaţă asta.