La 22.05 se deschid porţile Ateneului, iar grupurile se sparg destul de repede şi se readună într-o îmbulzeală molcomă, în ton cu ploaia măruntă.
La 22.15 intru şi, încet, încet, cu emoţia unui copil singur, abandonat de părinţi exact în momentul cînd are mai multă nevoie de ei, păşesc spre sala de primire a Ateneului - este prima mea incursiune în acest loc! Inima îmi bate cu putere la gîndul că am reuşit să mai urc o treaptă în evoluţia mea - aceea de a ajunge, pentru început, la un concert din cadrul Festivalului George Enescu.
Dezorientată şi cu un zîmbet de încîntare încremenit pe buze, intru în sala Ateneului unde pentru o clipă respiraţia mi se îngreunează datorită emoţiei stîrnite de impactul vizual. Scutur din cap ca să mă dezmeticesc, caut repede din priviri un loc liber, mă aşez şi aştept cuminte începerea concertului Il Giardino Armonico - dirijor Giovanni Antonini.
La 22.30, ora cuvenită şi fixată, intră în scenă un tip sprinten - chiar dirijorul. Şi cînd spun tip mă refer la un om special, la o anumită tipologie de dirijor / interpret (la flaut) care uimeşte şi încîntă privirea şi auzul încă de la primele mişcări scenice şi armonii ale instrumentiştilor. De cum au început instrumentiştii să-şi desfăşoare notele şi tonalităţile, abandonaţi încrederii, forţei şi siguranţei dirijorului, am înţepenit în scaun, am început să uit treptat că sunt într-o sală cu mulţi oameni şi m-am afundat într-o stare semi-contemplativă, în care eram doar eu şi... restul - muzica, barocul, Italia secolelor XVII - XVIII şi imagini cu oameni, locuri, clădiri, toate şi toţi încărcaţi cu tot felul de ornamente şi detalii - în liniştea mea, în tăcerea oamenilor, în casele aristocrate şi, mai ales, în şi pe marile palate italiene.
Concentrarea publicului din sală asupra operei muzicale prezentate era atît de mare încît pînă şi respiraţia mea regulată mi se părea că se aude prea tare în această oază a tăcerii.
De-a lungul concertului tensiunea muzicală a crescut, a stagnat prin solo-ul la mandolină, a scăzut, s-a dramatizat prin interpretarea mezzo-sopranei Marie Claude-Chappuis, a crescut din nou prin strigătele viorilor, s-a domolit şi s-a alinat prin bucăţi interpretate la flaut de însuşi dirijorul Giovanni Antonini. Nu cred că a existat un apogeu propriu-zis în acest întreg spectacol pentru că însăşi natura sa muzicală abordată (de tip baroc italian) se vrea a fi un punct culminant aproape constant, temperat pe ici, pe colo de intervenţii timide ale flautului.
Ceea ce m-a făcut să vibrez a fost ardoarea şi plăcerea cu care renumitul dirijor a condus şi a însufleţit ansamblul instrumental, oferind şi un mic spectacol pentru noi, cei însetaţi de sunete complicate şi ascuţite, dorind parcă din tot sufletul să ne arate cum se auzea în Italia muzica pe vremea unor compozitori precum: Antonio Vivaldi, Claudio Monteverdi, Biagio Marini, Giovanni Battista Ferrandini, Francesco Conti, Johann Georg Pisendel.
Forţa care s-a declanşat din acest mozaic de sunete a reieşit mai ales din evoluţia scenică a celui care a condus ansamblul muzical, acesta dovedindu-se a fi un foarte bun şi dezinvolt dirijor atît al jocurilor muzicale stilate şi complicate, specific baroce, cît şi un bun cunoscător şi manipulator al emoţiilor de tip aristocrat.
O senzaţie ciudat-plăcută m-a străbătut cînd, într-un final, mi-am dat seama că Giovanni Antonini e şi un foarte bun scenograf şi coregraf (mai mult sau mai puţin metaforic vorbind) - lucru vizibil mai ales din modul în care cei 6 violonişti ce au stat în stînga scenei au fost parcă electrizaţi pe tot parcursul concertului de energiile ascunse ce le erau trimise de către dirijor - ca nişte marionete în mîinile unui iscusit păpuşar.
După primul ropot de aplauze ce nu mai încetau, ansamblul instrumental dirijat de Giovanni Antonini a dat un bis şi, totuşi, nici după acesta publicul nu se dădea plecat - semn că ceea ce am spus mai sus nu mi s-a părut numai mie.
Tăcută, cu mintea încărcată de senzaţii, am părăsit sala cu iluzii pierdute care-încotro prin colţurile sufletului. Aş fi vrut să mai ascult o dată concertul pentru a reuşi să-mi pun cît de cît ordine în gînduri. Poate că muzica barocă este un spectacol al detalierii de trăiri şi sentimente, un amplificator al angoaselor.
Descarcă programul Festivalului Enescu 2009 pe zile sau pe serii de concerte.
Festivalul George Enescu, 2009
Galerie foto de Virgil Oprina.