septembrie 2009
Festivalul George Enescu 2009
Cine l-a ascultat pe Vengerov - violonistul poate înţelege de ce a ajuns să i se interzică să mai cânte la vioară.

Unii îi atribuie chiar un atac cerebral în locul deja celebrei luxaţii la braţul drept, care l-ar fi făcut indisponibil la ediţia din 2007 a festivalului, alături de London Symphony Orchestra (când a fost substituit de rebelul Joshua Bell). Indiferent care a fost motivul medical al replierii sale artistice - iar în destinul personal nu se intră cu ciobotele nici de dragul unei documentări riguroase -, pare că Vengerov nu se putea vindeca de vioară decât prin interdicţie. A medicilor, desigur. El nu interpretează, el face din prestaţia sa artistică violonistică operaţii pe cord deschis. Se face una cu vioara, geme la modul propriu, se contopeşte cu ea. Nu-i poţi face altfel faţă decât fiind acolo, în lumea sa, împărtăşind-i trăirea intensă. Ceva din interpretarea sa aminteşte de legendele perpetuate pe seama lui Paganini. Nu ştii sigur dacă vioara este o prelungire în lumină a sufletului său zbuciumat sau dacă nu cumva s-a robit întru totul ei, cu întreaga viaţă, ca extensie trupească umilă a Viorii...

Cu toate acestea, a trebuit să renunţe. Bun pretext pentru a-i urma mentorului său, Rostropovici. La 35 de ani şi 26 de carieră, pare aproape normal ca un muzician cu arderea lui Vengerov - spun muzician şi nu doar violonist - să experimenteze şi alte teritorii, încercând să-şi diversifice calea atunci când provocarea destinului a vrut să-l ducă, cu atâta cruzime, pe un drum înfundat.


Familia şi şcoala

În ceea ce priveşte destinul său de om şi de muzician, se poate spune că şi-a urmat familia şi şcoala. S-a născut la Novosibirsk, în 1974, într-o familie de muzicieni. A reţinut din experienţa siberiană a cântatului cu mănuşi, la temperaturi cu mult sub 0 grade, recunoştinţa faţă de cei care l-au ajutat să devină muzicianul de astăzi. Tatăl, oboist la Conservatorul local. Primele lecţii de vioară le-a luat cu Galina Turceaninova la cinci ani. La şapte ani, bunicii l-au luat cu ei la Moscova, unde a studiat la Şcoala Centrală de Muzică, afiliată la Conservatorul "Ceaikovski". Când bunicul s-a îmbolnăvit, s-a întors la Novosibirsk, unde l-a întâlnit pe profesorul Zahar Bron, pe urmele căruia a plecat, împreună cu mama sa, pentru a-i putea fi în continuare, discipol. Şi-a urmat, aşadar, şcoala. Chiar şi atunci când Bron a părăsit Rusia. Vocaţia i-a rămas una umanitaristă, pentru că mama, cântăreaţă, era şi director al orfelinatului din Novosibirsk. De unde, probabil, şi implicarea sa de mai târziu (1997), ca ambasador UNICEF, în proiecte internaţionale pentru copiii defavorizaţi, fiind astfel primul muzician de factură clasică aflat în această postură. Din nou, şi-a urmat familia. Pentru ca, în 1990, să o urmeze iar în emigrarea acesteia în Israel. Unde tatăl şi-a continuat cariera de oboist iar fiul a urmat... serviciul militar în armata israeliană.

Din postura de copil care se afla în public la concertele filarmonicii în care tatăl său cânta la oboi, a reţinut frustrarea de a nu-şi fi putut vedea tatăl în lumină. Cu umor şi duioşie îşi explică opţiunea de mai târziu, spunându-i reporterului că oboistul este acel membru al orchestrei pe care, oricât te-ai căzni, nu îl vezi. Pentru că el este mereu în spate, în umbră. Şi, parcă pentru a nu mai exista vreun dubiu, completează: iată de ce am ales vioara, am ales să fiu în faţă, în lumină, să fac show. Poate ceva din această trufie naivă, fie şi de natură artistică, dedicată modalităţii de împărtăşire a artei sale, să-l fi dus pe un drum - cel puţin pentru moment - fără ieşire. Deşi primim semnale permanente că a reluat exerciţiile la vioară. Personal, cred că nu de exerciţii are nevoie Vengerov, ci de o soluţionare a impasului personal, a propriei dileme în care artistul se află prizonier încă.


Dirijorul

Maxim Alexandrovici Vengerov, violonistul care a electrizat publicul român la două ediţii ale festivalului de după 1989, a venit de astă dată la festivalul Enescu în calitate de dirijor. Pentru a doua oară în România în această ipostază. Publicul român l-a putut urmări pentru prima oară pe dirijorul Vengerov anul trecut. De fapt, a debutat în această postură în 1998, cu English Chamber Orchestra, adică pe vremea când românii aveau să-l descopere ca violonist. Ceea ce mă duce cu gândul la dirijoratul ca experiment sau cel puţin la intuiţia pe care ar fi avut-o înainte de accident că vioara nu i-ar fi suficientă pentru a-şi scoate în lumină preaplinul. Căutări de sine şi mai ales de expresie în lumină a sinelui.

Cât priveşte prestaţia sa de pe scena festivalului din acest an, ceva parcă nu a funcţionat. Şi spun asta neavând posibilitatea de a-l fi ascultat şi la pupitrul altor orchestre. Egoismul hulpav al ascultătorului cere un dirijor de talia violonistului. Nu muzicianul şchioapătă ci, probabil, viziunea sa asupra veritabilului management muzical care se face din postura de dirijor: arta transmiterii mesajului către instrumentişti, a propriei viziuni, capacitatea de a se detaşa de sine, de o trăire prea intensă şi mult prea interiorizată pentru a o putea transfera muzicienilor din orchestră, toate acestea pot fi eforturi care, nevăzute celor din afara acestei relaţii dirijor-orchestră, dăunează produsului final. Despre dirijor am citit cronici care vorbesc, parcă într-o înţelegere tacită, despre "impetuozitatea" sa. În primă instanţă, am vrut să folosesc acelaşi termen. Numai că, impetuozitatea este exact ceea ce îi reproşez. În tradiţia pe care Celibidache a definit-o deja, ca formă fără fond, ca simplu "balet". Mai ales atunci când aceasta este de sine stătătoare, fără a fi devenit un preaplin de asimilare în urma comunicării cu orchestra, aşa cum a fost cazul lui Karajan, de altfel ironizat de Celibidache. Cred doar că Vengerov nu s-a eliberat definitiv de posesia viorii. Nu mi-e clar, oricum, dacă de a lui către ea sau de a ei către el. Atunci când va reuşi, probabil că vom vedea în Vengerov mult mai mult decât un "fost violonist" şi un "impetuos dirijor". Cred că merită să îşi ofere mult mai mult! Într-o definire, cu simpatie, a şcolii de interpretare româneşti, violonistul Vengerov spunea despre cei autohtoni că ar practica freesyle-ul, spre deosebire de el, tributar scolasticii. Nu era nici pe departe o ironie ci o plecare în faţa preaplinului muzicienilor români. Este evident că ceva din această bogăţie a interpretării, care intră în conflict cu duritatea subjugării în faţa partiturii, l-a marcat. Pentru că, cel puţin în calitate de dirijor nu pare să fi soluţionat această dilemă. Viziunea sa dirijorală a făcut să ascultăm marţi seara o Uvertura "Leonora III" op. 72a secţionată "scolastic", fără fiorul personal cu care dirijorul se sacrifică pe sine pentru a oferi urechii un întreg final. Spuneam că îmi lipseşte comparaţia cu alte orchestre, pentru a putea afla dacă doar comunicarea cu orchestra a lipsit, incapacitatea de a-şi face înţeleasă viziunea sau dacă pur şi simplu aceasta este abordarea sa pentru moment, pe care o vrea astfel şi, mai grav, o impune. Pe de altă parte, am observat din partea orchestrei o interpretare temătoare, aproape fără nerv. Pentru o orchestră experimentată mi-e greu să cred că ar fi fost traumatizată în întregul ei de prezenţa la pupitru a unei personalităţi muzicale "maiestuoase". E cert că au fost porţiuni de partitură în care s-a văzut lipsa exerciţiului, partitura repetată strict pentru festival nu poate fi aprofundată cu rigoarea uneia aflate în programul unei stagiuni. Am remarcat, de asemenea, prestaţia impecabilă a flautului, care a salvat multe din situaţiile de risc. Momentele de forţă mi-au părut rupte, mai degrabă brutalizate, rezultatul fiind dezastruos. Vorbesc strict de Uvertură.

Pentru că Triplul concert pentru pian, vioară, violoncel şi orchestră în Do major op 56 de Beethoven a beneficiat de inserţia benefică a trei artişti, cândva un trio de sine stătător: Alexandru Tomescu - vioară, Horia Sima - pian, Răzvan Suma - violoncel. Veritabili crai de Curtea Veche, cei trei pur şi simplu au salvat partitura. Nu a fost deloc o noutate să constat la un moment dat că Vengerov pur şi simplu a pus orchestra pe butuci pentru a da libertate totală de expresie "freestyle-ului" autohton, de care este evident că e îndrăgostit, dar mai ales... viorii. Mi-aş fi dorit să pot imortaliza momentele acelea unice în care sufletul dirijorului părea a fi captiv în vioara lui Tomescu, fracţiuni de secundă în care parcă timpul şi universul se opreau în loc, pentru a putea să-i ascult vibraţia sufletului, pentru a putea înţelege odată dacă vioara a devenit pentru Vengerov penitenţă impusă, autoimpusă sau renunţarea la ea este doar un experiment trecător. Spun asta pentru că urechea dirijorului a lipsit la modul evident din faţa orchestrei fiind întru totul dedicată arcuşului lui Alexandru Tomescu. Cuceritoare eleganţa interpretării celor trei care pur şi simplu nu s-au putut sustrage plăcerii de a fi întru totul un trio. Destul de rupt, la rându-i, de orchestră. Nu le fac proces de intenţie, a fost salvarea lor! Din nou nu ştiu dacă ruptura a fost produsă de viziunea dirijorului sau de calitatea orchestrei. Cred că cei trei lipsesc publicul de un mare serviciu artistic renunţând la interpretările în trei. Deşi, e cert, fiecare are o personalitate foarte bine conturată. Despre Alexandru Tomescu nu mai este nimic de spus, pianistul Horia Mihail ne-a fericit cu o delicioasă aroganţă, în cel mai fericit şi expresiv sens al termenului. Şi căruia îi prevăd, dacă va avea puterea să secrete în sine forţa de a năzui şi de a nu se pierde în experimente, o carieră internaţională de sine stătătoare. Poate că îi lipseşte doar protecţia. Sau mentorul pe care să-l urmeze. Va trebui la un moment dat să sacrifice prietenia pe altarul creaţiei. Nebănuite sunt căile artistului iar cea care i se potriveşte pare a avea mare legătură cu Rahmaninov. Răzvan Suma pare a fi fost întru totul dedicat "prieteniei" interpretative. El nu a ascuns asta, şi-a sacrificat întru totul strălucirea pe altarul celor doi "coechipieri". Deşi a dovedit din plin că stăpâneşte instrumentul. Până una alta, bucuria de a vedea trei tineri absolut strălucitori, fericiţi să facă un trio, compensează aşteptările egoiste de a-i vedea pe fiecare în plina lor proprie glorie.

Cum era şi de aşteptat, a treia piesă din program, Simfonia a V-a în do minor op. 67 -Beethoven pe toată linia!- a salvat din stângăciile interpretării Uverturii, cu o supralicitare, din nou, a momentelor de forţă. Ceea ce m-a făcut să cred că a fost compromisul făcut între orchestră şi dirijor, care nu mi-au părut a fi avut prea multe elemente în comun. De unde şi concluzia că filarmonica noastră nu este nici pe departe orchestra pe care o caută Vengerov. Şi spun asta fiind în posesia asumată a handicapului de a nu-l fi putut urmări şi la pupitrul altei orchestre, fără a face, astfel, proces de intenţie nici filarmonicii, nici lui Vengerov. Am avut, la final, gustul amar al impresiei că, dacă nu s-ar fi ştiut că este vestitul Vengerov - violonistul, stricta sa prestaţie de dirijor nu ar fi putut umple o sală modestă de spectacol.

Aş fi vrut să lipsesc marcarea momentului artistic, în sine tulburător şi plin de drame nevăzute şi nespuse, de prestaţia jalnică a publicului care, în preabuna tradiţie autohtonă, aplaudă între părţi, deşi ar fi suficient să urmărească bagheta dirijorului şi să se ghideze după faptul că rămâne întors către orchestră, pentru a şti când să aplaude (dacă nu face efortul de a asculta înainte măcar o dată piesele din program). Tot aşa cum nu voi insista prin detalii excesive asupra altei tradiţii, care tinde să se instaleze până şi pe teritoriul cald şi neagresat de cotidian al muzicii clasice: huiduielile. Da, s-a huiduit, pentru că, deşi neatent la dirijor, publicul a fost foarte atent la microfon, ceea ce s-a lăsat cu o admonestare grosolană, ca pe stadion, din partea unui onorabil spectator. Microfon care, în baza unei alte proaste tradiţii, nu funcţiona atunci când ministrul culturii, Toader Paleologu, a spus, la finalul serii, câteva cuvinte. Ministru care a făcut, însă, imprudenţa de a rosti destul de tare numele expeditorului decoraţiei acordate lui Vengerov. Expeditor care tocmai semnase un decret de acordare a decoraţiei pentru un număr de artişti. Pe numele său Traian Băsescu, preşedintele României. Chiar dacă proasta inspiraţie aparţine unor structuri autohtone (cât de tâmpit să fii, pe o scenă publică inflamată de politic şi de iminenţa campaniei electorale, să-ţi sfătuieşti, ca PR, clientul să trimită şi să aducă o decoraţie pe scena unui festival de muzică clasică, unde oamenii se refugiază în faţa agresiunii comise de agenda publică?), parcă mi-aş fi dorit ca publicul să nu se plieze, cu atâta receptivitate, pe momente care, în sine, nu au făcut obiectul întâlnirii noastre acolo: a artiştilor, a orchestrei, a publicului. Public care a dovedit, iată, aceeaşi proastă inspiraţie cu a autorităţilor şi care a confirmat, transferând isteria în sala de spectacol, trista aserţiune că avem conducătorii pe care-i merităm.


Vengerov - Fişă de artist
Cariera - pe scurt
la 12 ani câştigă premiul I la concursul polonez de juniori de la Lublin;
la 13 ani apare hors-concours în concertul de deschidere a concursului Ceaikovski, unde este prea tânăr pentru a participa;
la 14 ani debutează în Germania alături de Repin şi Kissin, la festivalul Schleswig-Holstein;
urmează seria de debuturi şi în capitalele europene, sub baghete celebre: Giulini, Abbado, Masur, Mehta.
în 1990, TELDEC îi oferă un contract de exclusivitate care îi permite publicarea, timp de 10 ani a unor înregistrări primite foarte bine atât de public cât şi de specialişti;
din 2000 - are un contract de exclusivitate cu EMI Classics, tot de atunci predă la Musikhochschule din Sarrebruck, participând la festivaluri alături de elevii săi.
deşi spune că şi-a reluat exerciţiile la vioară, a semnat contractele pe următorii ani tot ca dirijor.

Instrumentele
Stradivarius Reynier 1727 (primit în 1993 de la firma LVMH);
arcuşul lui Jascha Heifetz (primit de la biograful acestuia în 1994);
Stradivarius Kiesewetter 1723;
Stradivarius Kreutzer 1727 (din 1998);
o vioară barocă autentică.


Marţi, 8 septembrie, ora 19.30
Sala Mare a Palatului
Seria "Mari orchestre ale lumii"
Filarmonica "George Enescu"
Dirijor: Maxim Vengerov
Solişti: Alexandru Tomescu (vioară), Horia Mihail (pian), Răzvan Suma (violoncel)
Program: Beethoven - Uvertura "Leonora III" op. 72a / Triplul Concert pentru pian, vioară, violoncel şi orchestră în Do Major op. 56 / Simfonia nr. 5 în do minor op. 67.

2 comentarii

  • Acustica deplorabila a Salii Palatului
    [membru], 17.09.2009, 18:19

    După mai multe concerte ascultate în această sală - ce compromite orice ansamblu orchestral, orice solist (nu pot să uit cum a fost redată opera "Aida" de Giuseppe Verdi, la una din ediţiile anterioare ale Festivalului "George Enescu", unde solistii cântau la o pătrime diferenţă între ei, orchestra şi corul erau cu totul pe alt continent şi în cu totul alt anotimp decât soliştii, iar dirijorul era precum un avion în vrie) -, rămân la părerea că orice muzician devine aici, în această "sală", un personaj din filmul "Cube 2: Hypercube"-de Andrzej Sekula (2002), colindând frenetic prin partituri, fără a ajunge nicăieri, exasperat de faptul că nu îşi aude propria emisie şi nu ştie nimic despre ceea ce fac partenerii săi de labirint.
    Nu vreau să scuz pe nimeni, dar cred că nu e corect să ceri unui chirurg să opereze cu echipa lui într-un hangar, în semiîntuneric, într-un mediu septic.
    Îi admir pe toţi interpreţii care au urcat pe această scenă improprie spectacolului muzical şi s-au străduit să ignore condiţiile acustice deplorabile.
    Alta ar fi fost situaţia pe scena Ateneului Român! Ne trebuie o Sală de Concert simfonic aici în Bucureşti- capitală europeană.

    • RE: Acustica deplorabila a Salii Palatului
      Dora Vulcan, 12.03.2010, 03:08

      Stimate domnule Marcel 52, va raspunde Dora Vulcan 42

      Am sentimentul straniu ca nu ati citit cronica sau cum s-o numi suferinta mea. Pentru ca, altfel, nu mi-ati fi atribuit procese de intentie pe care nu le-am produs ci, dimpotriva, intr-o incalcare a spiritului care permite afirmarea unei cronici, tocmai ca a agresat cronica cu infinite si smerite scuze de...procese de intentie. Cred ca sunteti doar autobruiat de o problema reala si cat se paote de grava, privind acustica dezastruoasa, dar care nu a facut obiectul observatiilor mele smerite in fata suferintei artistnului.
      Cele bune,
      Subsemnata!

Sus