Unii au vrut să renunţe la bilete la auzul veştii. Alţii s-au grăbit să şi le cumpere, eventual să-şi aducă şi cunoscuţii dornici de muzică clasică în manieră bocanc punk.
Britanicul a interpretat partitura solistică din concertul în Re major pentru vioară şi orchestră de Ludwig van Beethoven, acompaniat de Royal Philarmonic Orchestra, sub conducerea lui Charles Dutoit. Când mergi la un concert de-al lui Nigel, la ieşire te vei întâlni negreşit ori cu apelativele "papiţoi" sau "circar" ori cu feţe pline de zâmbet larg, semn al unei revelaţii neaşteptate. Un efect paradoxal, pe care singură combinaţia de elemente din personalitatea violonistului cu creastă punk îl transpune în noi. Să-mi placă oare mai mult decât licenţele ritmice şi expresive care fac din Beethoven un fel de prieten din copilărie? Dacă mă gândesc la Frank Zappa în timpul cadenţei nu e o blasfemie? Dacă aş vrea, totuşi, ca libertatea să fie atinsă altfel, şi nu prin teribilism, poate doar printr-un vibrato nebun... fac slalom printre simboluri. Urechea ascultă, însă, şi prinde sunetul său limpede, neîntunecat de nici un fel de atitudine libertină. Nigel Kennedy cântă la fel ca Jimi Hendrix atunci când îşi ducea chitara la gură şi ciupea corzile cu dinţii - chiar suna diferit!
La conferinţa de presă Nigel Kennedy a apărut cu un tricou ce susţinea o echipă de fotbal britanică, cu un pahar de vin roşu în mână, în aceiaşi bocanci şi cu un şir nesfârşit de bancuri cu alură de sitcom.
Dacă îţi place, dacă nu nu şi iar nu, dacă te face să roşeşti sau dacă te face să vrei să dai ca rockerii din plete pe Beethoven, acesta este Nigel. Şi şi-a câştigat dreptul său la lumea celor care şi-au dat definiţia proprie despre muzică.
Mai multe în format audio, aici.
Descarcă programul Festivalului Enescu 2009 pe zile sau pe serii de concerte.
Festivalul George Enescu, 2009
Galerie foto de Virgil Oprina.