Kennedy este deja celebru pentru nonconformism şi pentru improvizaţiile sale, cât şi pentru dragostea pe care i-o poartă lui Jimi Hendrix, în 1999 lansând un album cu improvizaţii după compoziţiile acestuia (The Kennedy Experience). În 2005 înregistrează la New York propriul său prim album de jazz, Blue Note Records. A explorat şi stilul etno, alături de trupa poloneză Kroke, cu care a realizat şi un album care conţine chiar trei transpuneri pentru vioară după melodii ale Mariei Tănase, din care ne-a oferit un bis (al doilea fiind adaptarea după o piesă celebră irlandeză: Danny Boy, pe care o regăsim şi pe albumul său Nigel Kennedy's Greatest Hits, realizat cu Liam O'Flynn şi Osian Ellis). Este adept al amestecului de stiluri, combinând, pe lângă muzica clasică pop-ul şi jazz-ul fusion. A colaborat cu The Who (grup rock), Kate Bush (câmtăreaţă şi compozitoare britanică), Paul McCartney, Sarah Brightman. Noul său impresar este Terri Robinson, nimeni altul decât fostul impresar al lui Luciano Pavarotti, alt deschizător de drumuri în muzica clasică pentru marea masă, cel care a pledat intens pentru popularizarea ei şi coborârea acesteia din înălţimile prolixe pe scene largi şi stadioane.
S-a născut pe 28 decembrie 1956 în Brighton (Marea Britanie), optând pentru vioară şi spărgând tradiţia instaurată de tată şi de bunic, ambii violoncelişti. De fapt, este interesant de ştiut că descendenţa muzicală este un atu pentru copilul Nigel doar genetic, pentru că până la 11 ani nici nu şi-a cunoscut tatăl. Bunicul său, Lauri Kennedy, un muzician britanic, a fost violoncelist principal al BBC Symphony Orchestra care a cântat cu Fritz Kreisler, cu Jascha Heifetz, Arthur Rubinstein şi alţii. Bunica lui Nigel, Dorothy Kennedy, a fost pianistă. Lauri şi Dorothy locuiau în Australia când s-a născut fiul lor, John Kennedy, tatăl lui Nigel. John Kennedy a fost, de asemenea, violoncelist. El a avut o relaţie cu profesoara de pian Scylla Stoner, pe care a părăsit-o pentru a se întoarce în Australia fără să ştie că Scylla aştepta un fiu. John nu a ştiut de existenţa lui Nigel mulţi ani, prima întâlnire dintre cei doi producându-se când copilul avea deja 11 ani. La şapte ani, copilul Nigel a primit o bursă de studiu din partea lordului Yehudi Menuhin, devenit protector al său. Urmează cursurile Juilliard School din New York, condusă de Dorothy DeLay. Îşi face debutul în 1977 cu Filarmonica londoneză, dirijată de Riccardo Muti, cu o interpretare a concertelor pentru vioară ale lui Mendelsson, la Royal Festival Hall. Interpretarea lui Vivaldi, cu cele Patru anotimpuri, înregistrată în 1989 cu English Chamber Orchestra, s-a vândut în peste 2 milioane de exemplare, intrând în Cartea Recordurilor ca fiind cel mai bine vândut album de muzică clasică. Pare că, în acest fel, Nigel Kennedy şi-a îndeplinit şi profeţia şi arta poetică, declarată ca fiind în sprijinul şi spre accesibilitatea celor mulţi. Şi-a declarat intenţia de a populariza muzica clasică şi, mai ales, de a-i face pe tineri să o îndrăgească. Chiar şi făcând compromisul de a interpreta cu totul altceva decât scrie în partitură. Demers din care şi-a construit brand.
Adoră tradiţia muzicii clasice, cum este Bach, pe care o consideră utilă pentru structurile armonice dar altele sunt tradiţiile care îi ţin creierul treaz, după cum spunea într-un interviu. Este vorba, desigur, de jazz, pe care-l adoră pentru că în jazz, spune Nigel, cântăreţii interpretează unii pentru alţii şi pentru oamenii din jur, ca în folkul irlandez, unde nu contează că nu plăteşti bani ca să asculţi muzica, în puburile irlandeze muzica fiind, spune el, un fel de a fi şi de a trăi.
Despre interpretarea laxă a partiturilor lui Beethoven, de care a beneficiat şi publicul român vineri seara pe scena Sălii Palatului, Nigel a declarat încă dinainte, invitat la o emisiune a televiziunii naţionale, că "Beethoven s-a luptat să obţină libertatea de care se bucură muzicienii de astăzi. În prezent, în lumea capitalistă, muzicienii se supun puterii caselor de producţie. Pe vremea lui Beethoven, nobilii conduceau societatea, iar el trebuia să compună o muzică simplă şi drăguţă, pe gustul lor. Dar Beethoven s-a opus şi a scris cum simţea. A fost unul din primii artişti care a compus cum a vrut, chiar dacă în viaţa personală a avut de suferit din cauza asta. Toţi muzicienii îşi doresc acest moment special, în care să simtă că ating sufletele oamenilor. Muzica apropie oamenii şi le permite să înţeleagă acelaşi lucru simultan". În desele sale interviuri a susţinut că muzica, chiar şi cea clasică, nu este o formă de expunere la muzeu ci o formă vie care se îmbogăţeşte cu fiecare interpretare, spunând că acesta este un obiectiv pe care şi l-a fixat ca interpret. În cazul în care mai avea cineva vreun dubiu.
Deţine circa zece viori şi a cântat până acum pe un Guarneri del Gesu (1753), pe un Stradivarius şi-un Scott Cao.
După o intervenţie chirurgicală produsă în 1992 se retrage cinci ani, timp în care îşi scrie propriile compoziţii care conţin elemente celtice, de rock şi jazz. Revine pe scena clasică în 1997, elogiat de publicaţiile celebre pentru mobilitate şi tranziţia stilistică.
Interpretarea sa de vineri seară a fost marcată, dincolo de variaţiunile stilistice marca Kennedy cu care l-a mutilat pe Beethoven, de mişcări generoase ale trupului, veritabile rotaţii către violonişti şi dirijor, ultimul beneficiind de o adevărată intrare în spaţiul personal până spre agresarea sa. A introdus, de asemenea, în stilul său de interpretare şi o cadenţă inspirată de Jimi Hendrix, asezonată cu o altă cadenţă, irlandeză, celebră în lumea întreagă şi cu care-l onorează în mod special pe Beethoven în Concertul pentru vioară pe care l-am auzit şi la Bucureşti. Şi de care, întrebat în conferinţa de presă de după concert, produsă la ore târzii ale serii, a mimat uimirea, susţinând că ar fi o trăire de care nu este conştient şi pe care nu o poate controla.
Personal, mi-a părut că interpretarea personală stil "Kennedy" a făcut ca momentul care se cerea a fi unul spontan să strice prin demonstraţie şi ostentaţie a familiarităţii. Sala a avut cu totul altă impresie. Tot aşa cum îl tot aşteptam pe Beethoven să revină în partitură dar mi-am obosit urechea în atâta aşteptândă emoţie mult şi bine.
Despre înlocuirea, în ultima clipă a Marthei Argherich, nu a fost prea elegant, în aceeaşi conferinţă de presă, spunând că Martha (fosta soţie a dirijorului Dutoit, de altfel) are opt colţuri ale patului şi doar una buna, pe care, iată, nu s-a trezit, spre deosebire de el. "Habar nu am de ce nu a mai venit. Martha Argerich s-a trezit pe partea greşită a patului. Eu m-am trezit pe partea bună. Martha are un pat cu opt părţi şi numai una e bună. Şapte zile din opt sunt zile proaste".
În concertul de vineri seară de la Sala Palatului a venit într-o ţinută, deja celebră, de punkist, aducând mai mult a Gavroche, cu o sfoară petrecută peste cămaşă şi atârnând binişor până dincolo de genunchi, cu un sacou peticit şi cu mâneca dreaptă suflecată gospodăreşte, precum şi, cum altfel, ras pe cap dar cu nelipsita creastă de cocoş. Nici în gestică nu s-a dezminţit, cu mişcări mai mult decât libere pentru a marca finalul interpretării partiturii: în loc de salutul sobru adresat orchestrei o strângere de mână şi un salut "flower power" adresat dirijorului şi viorii întâi. Şi, desigur, sălii care i-a răspuns în delir. De altfel, aceasta a fost prima seară în care sala a întinerit brusc la modul propriu, media de vârstă de până acum spunând parcă ceva şi despre îmbătrânirea populaţiei României. La mâna cu care cântă (şi dă autografe) are două brăţări, una mai copilărească decât alta: una de piele şi o alta făcută parcă de mărţişor, împletită din sfoară albă şi roşie. La conferinţa de presă a venit cu o sticlă de Merlot într-o mână, din care mai turna din când în când în paharul cu care, de altfel, ne saluta prieteneşte. Ce mai, spui Nigel Kennedy, spui spectacol postmodernist complet.
Declaraţii din conferinţa de presă:
"Este o mare onoare să vin aici din nou, pentru ca aici e ţara lui Enescu, care a fost profesorul lui Yehudi Menuhin, care a fost profesorul meu - deci simt că am o legătură directa cu Enescu" - despre legătura cu România, prin mentorul său.
"Profesorul meu, Yehudi Menuhin, obişnuia să spună că vioara trebuie să fie o parte din tine, din corpul tău şi că trebuie să te exprimi prin ea. Vioara stă intre cap şi inimă - şi aşa o şi ţii - de aceea cred că este un instrument special" - despre vioară şi mentor.
"Cred că muzica reprezintă comunicare instantă. Muzica poate aduce oamenii împreună imediat" - despre viziunea proprie şi arta interpretativă.
"Fotbalul este singurul lucru pe care-l venerez. Muzicienii sunt muzicieni, dar fotbalul se desfăşoară în faţa a zeci de mii de oameni. Hai Aston Villa...!" (timp în care ne-a oferit, spre conformitate, posibilitatea de a-i admira spatele, îmbrăcat fiind cu tricoul cu numărul 11 al atacantului Agbonlahor de la Aston Villa) - întrebat care sunt idolii săi.
"Nu ştiu când o fac, înainte era şi mai rău" - despre cadenţa din timpul interpretării
"Toţi ştim de Beethoven şi eu am ceva idee de Beethoven. Tuturor ne place Beethoven, aşa că nu facem altceva decât să împărtăşim aceste momente împreună. Dutoit e un dirijor mare, atent la ceea ce a scris compozitorul, nu face lucrurile superficial, e foarte bun, are o bază bună de comunicare iar orchestrele englezeşti sunt faimoase pentru interpretarea rapidă, pentru faptul că se adaptează foarte bine. Au o ureche bună, indiferent de instrument" - despre adaptarea rapidă la partitură şi orchestră după schimbarea de ultim moment produsă în program de absenţa pianistei Martha Argerich.
"Oamenii de aici înţeleg vioara, înţeleg muzica şi le e dragă. Unul dintre lucrurile bune pe care le-am simţit venind aici, în România, este faptul ca aceasta este ţara din care provine Enescu, care a fost profesorul profesorului meu, Yehudi Menuhin. Am fost un elev al lui Menuhin, deci simt că am o filiaţie cu ţara dumneavoastră. A fost Enescu, apoi Menuhin, acum e Kennedy"- despre public.
"Putem împărţi acelaşi spaţiu prin muzică. Muzica e un limbaj comun, accesibil tuturor, care se adresează mai mult inimii, decât minţii. Câteodată, gândim prea mult şi din acest motiv avem probleme (...) Muzica înseamnă "chiar acum". Ea îi ajută pe oameni să împărtăşească momentele prezente" - despre muzică în viziunea sa.
Sala Mare a Palatului
Concertul pentru vioară şi orchestră în Re Major op. 61, de Ludwig van Beethoven
Seria "Mari orchestre ale lumii"
Royal Philharmonic Orchestra London
Dirijor: Charles Dutoit
Solist: Nigel Kennedy (vioară).
Descarcă programul Festivalului Enescu 2009 pe zile sau pe serii de concerte.
Festivalul George Enescu, 2009
Galerie foto de Virgil Oprina.