Bufoniada lui Tarantino - Inglourious Basterds

Printre multele cărţi care m-au răsfăţat din fragedă copilărie, una ce reconstituia partide de şah antologice, structurându-le în chip de poveşti fremătătoare în care regele şi regina, nebunul şi turele, caii şi pionii prindeau viaţă pe un câmp de luptă imaginar şi foarte plastic descris, mi-a venit cu prisosinţă în minte după ce am urmărit cu sufletul la gură cea mai recentă ispravă a lui Tarantino. Mulţi au spus deja că regizorul teribil al Hollywood-ului s-a rafinat, că Inglourious Basterds este opera lui de maturitate, că acum stăpâneşte total instrumentele cinematografului, că are la îndemână inclusiv stilistica europeană, lucruri de total bun simţ şi absolut adevărate. Însă ceea ce copleşeşte în cazul lui, ca întotdeauna, este simţul ludic ce nu-l părăseşte nicicând.

La fel ca în toate filmele sale precedente, Tarantino are o plăcere nebună să răstoarne convenţiile, să păstreze intacte piesele de pe tabla de şah, dar să dinamiteze din temelii regulile jocului. De data aceasta, cu o mişcare graţioasă şi foarte hotărâtă, el spulberă puzzle-ul memoriei (cinematografice) colective postbelice, constituit din şaptezeci de ani de filme de război care respectă istoria, transpunând-o pe ecran în nenumărate stiluri şi registre. Extrem de arbitrar (până la urmă), el îşi alege drept tabere beligerante evreii şi naziştii. Dar orice legătură cu istoria se opreşte aici, iar cea care prinde viaţă ca argintul viu, trepidând de imaginaţia nelimitată a lui Tarantino, este istoria filmului. Pentru că regizorul inventează personaje care sintetizează copios datele tuturor eroilor de gen din filmele de război mai sus pomenite (respectiv naziştii şi adversarii lor), însă încarcă voit figura lui Aldo Raine şi Hans Landa - şi chiar câteva personaje secundare - cu atâtea date şi nuanţe încât le plasează direct în galeria figurilor caricaturale, nicidecum verosimile. E drept, nişte caricaturi cu o forţă de sugestie formidabilă, făcând deliciul unui film plin de răsturnări narative, personaje surpriză, actori perfect aleşi, scene savuroase, imagine teribilă şi, ca de obicei, o coloană sonoră de neuitat, suprapusă iconoclast momentelor de mare tensiune şi acompaniind cu umor şi extraordinară fantezie tot parcursul filmului. Până la urmă, fie că se joacă cinematografic de-a hoţii şi vardiştii, de-a găinarii şi mafioţii, de-a evreii şi naziştii, de-a mireasa şi brigada asasină, de-a cowboy-ii şi indienii, Tarantino cultivă, înainte de tot şi toate, plăcerea de-a sfida regulile naraţiunii, de-a zdrobi clişeele reciclându-le nemilos, de-a instaura legea tuturor îndrăznelilor vizuale. Pe de altă parte, el se supune necondiţionat (în acest Inglourious Basterds mai mult decât oriunde - şi acesta este, probabil, principalul indiciu al rafinării lui) regulilor creării suspansului, umorului negru, scenelor antologice şi replicilor imprevizibile. Iar savoarea supremă stă în personajul colonelului Hans Landa, formidabil construit de Tarantino şi inubliabil interpretat de Christoph Waltz. Variantă ludică a generalului Tanz, interpretat de Peter O'Toole în The Night of the Generals, personajul său denotă fervoarea faţă de detaliu a unui regizor şi a unui actor împătimiţi de profesia lor după toate rigorile clasice.

În plus, aşa cum face întotdeauna, Tarantino ştie să-şi plaseze actorii în ipostaze în care probabil nici ei înşişi nu s-ar fi imaginat, necum publicul. Asemenea unui Fellini, Gilliam, Lynch sau Almodóvar el le oferă actorilor şansa iniţierii în ceva nemaivăzut, iar aceştia se supun cu bucurie nedisimulată transformării. Rezultatul e perplexant şi de neratat (printre lucrurile perfecte din film se află şi minunatul Michael Fassbender ori Mélanie Laurent, a cărei feminitate fals ingenuă aminteşte de Nastassja Kinski în tinereţe - opţiunea iniţială a lui Tarantino pentru Kinski în rolul lui Bridget Von Hammersmark devine chiar interesantă în acest context, dacă ne gândim la posibila alăturare a celor două actriţe pe ecran).

Inglourious Basterds vibrează şi cucereşte, constituindu-se într-un spectacol pe muchie între film şi teatru - iar succesiunea actelor sale nu e lăsată deloc la voia întâmplării -, între carnavalesc şi poezie, între aventură, western, film de război, între pulp şi high, între rizibilul şi tragicul vieţii înseşi. A, şi ar mai fi ceva, ceva ce ne face să iubim definitiv şi decisiv acest basm al lui Tarantino care începe (cum altfel?) cu "A fost odată, în Franţa ocupată": este un omagiu neîntrerupt la adresa celei de-a şaptea arte (dar nu numai), care ne aminteşte, superb şi arbitrar, de Fassbinder şi Vonnegut, de Ioana d'Arc (în scena răzbunării Shoshannei) şi westernurile spaghetti, de Quel maledetto treno blindato / Acel blestemat tren blindat, Kelly's Heroes şi Dirty Dozen, de Sin City, de Yvette Mimieux, dar şi de Pabst şi de Leni Riefenstahl, de King Kong, Mata Hari şi Regina Christina, de frumuseţea eternă a cinematografului şi de condiţia perisabilă a rolelor de film, livrate dintr-o suflare de un om etern îndrăgostit de cinema care se numeşte Tarantino.

Inglourious Basterds / Ticăloşi fără glorie, SUA, 2009.
Regia: Quentin Tarantino.
Cu: Brad Pitt, Mélanie Laurent, Christoph Waltz, Daniel Brühl, Diane Kruger, Michael Fassbender, Til Schweiger, Eli Roth, Sylvester Groth, Martin Wuttke, August Diehl, Mike Myers, Rod Taylor.