Pe data de 6 septembrie 2007, la ora 19.30, aşteptam cu emoţie primul concert dintr-o serie de manifestări muzicale care aveau să îmi schimbe viaţa. Tremuram de bucurie şi de plăcere că sunt acolo şi că voi fi acolo, aproape în fiecare seară, în Sala Mare a Palatului, pentru vreo 3 săptămâni. Plăcerea venea treptat: începea cu multe ore înaintea concertelor, când trebuia să aleg între pantofii de lac sau cei de catifea (alegeri întotdeauna inspirate tot de muzică) şi continua cu senzaţia, foarte puţin cunoscută mie până atunci, că mă aflu într-un cerc de aleşi din momentul în care intru în holul Sălii Palatului. Că nu m-am născut, dar pot deveni şi eu o aristocrată.
Dar în momentul acela cel mai plin de magie al unui concert, în cele câteva secunde divine dinaintea începerii, uitam şi de pantofi şi de aristocraţi. Se întrevedeau deja contururile esenţelor pure. Pe deasupra, m-am mai şi îndrăgostit, nu fulgerător, dar pe viaţă: mai ascultasem Gustav Mahler, dar după Simfonia a VIII-a în interpretarea Filarmonicii din Dresda, am ştiut că nu o să mă mai despart niciodată de angoasatul austriac. Tot cu ocazia asta m-am întâlnit cu Bruch şi mi-am consolidat relaţiile cu Dvořák, pe a cărui celebră simfonie a IX-a am plâns şi am zâmbit larg la intervale mai scurte de cinci minute.
Asta a fost pentru mine Festivalul George Enescu: nişte iubiri pe viaţă şi câteva prietenii semnificative. Când s-a terminat, mi s-a părut de nesuportat că experienţe asemănătoare vor mai veni tocmai peste 2 ani - dacă mi-ar fi spus cineva că de fapt nu voi fi acolo şi în 2009, nu ştiu dacă aş mai fi apucat anul 2009.
Dar am prins anul 2009 şi am prins şi Festivalul din 2009. De data asta, tocurile stau la locul lor şi rochiile la fel, pentru că atunci când prinzi Festivalul din 2009 nu din sală, ci la radio, toate aceste delicate accesorii devin inutile. Totuşi, iată că minunea muzicii face posibil ca esenţele pure ale sale să pătrundă şi prin undele radio. Pe 30 august 2009, la ora 19.00, eram în nişte haine banale de casă şi cu un curs plictisitor, dar totuşi fioros, în mâini. Nu tocmai ce visam acum doi ani. Se putea şi mai rău - se putea, de exemplu, să nu mai meargă radioul sau să se întrerupă transmisiunea, încerc eu să mă consolez. Dar chiar şi la radio se aude gongul din Sala Operei, se aude foşnetul sacourilor elegante şi autosugestia nu mai funcţionează. Îmi trece totuşi repede, fiindcă Oedipe în viziunea lui Nicolas Joel mă încântă. Înţeleg că, de fapt, nu o să deschid cursul nici măcar la pauză, pentru că Oleg Caetani vorbeşte mult prea frumos despre Enescu, aşa că las hârtiile deoparte şi încerc să pătrund cu totul scenele preferate, mai cu seamă aceea a întâlnirii lui Oedipe cu Sfinxul înfiorător. Se termină mai repede decât credeam (când e vorba de muzică, întotdeauna se termină mai repede decât credeam). Aplauze. Aplaud şi eu. Trist totuşi - eu îi aud pe cei din sală, dar ei nu aud că aplaud şi eu. Nu ştiu că sunt, şi că sunt chiar una de-a lor.
Şi aşa încep serile de muzică contemporană românească. Mă gândesc cu nostalgie la nu demult dispărutul maestru Aurel Stroe şi mă las cucerită de Sonata a III-a. Ascult Ritualul de seducţie al tinerei Diana Rotaru cu (încă) mult interes chiar după aproape trei ore de muzică contemporană. În următoarea seară constat singură că Pascal Bentoiu chiar este un creator remarcabil, care păstrează în acordurile sale ceva din alte secole, din nostalgia tuturor secolelor precedente, poate. Mă încăpăţânez să fiu online la toată seria de concerte de muzică contemporană, dar nu reuşesc să fiu concentrată la toate- poate totuşi trebuia un program mai scurt şi mai selectiv. Sau poate nu.
Primul concert cu oaspeţi din străinătate pe care l-am ascultat, desigur, tot prin bunăvoinţa Radio România Muzical, a fost cel din seria Enescu şi contemporanii. Ghinion - ziua aceea coincide cu una dintre cele mai stresa(n)te duminici din modesta mea experienţă de 21 de ani, aşa că nu îmi amintesc nimic, în afară de titluri. Pe moment, sigur am simţit ceva - unde e muzică, e întotdeauna ceva. Şi am detestat undele radio - niciodată, după un concert la care am fost acolo, nu am rămas fără amintiri consistente. E vina maşinăriei care strică sunetele. Sau a mea.
Seara încerc să mă întorc la audiţiile televizate de la Ateneu cu un aer proaspăt. Nu ţine, stresul şi teama sunt în mine la ele acasă, nimic mai nepotrivit în timp ce Monteverdi şi Vivaldi îşi desfăşoară lacrimile. Închid televizorul - muzica barocă e mult prea sacră şi sfâşietor de frumoasă ca să o pângăresc cu animalul cel mai brutal al secolului nostru - stresul.
Susanna lui Händel din 8 septembrie 2009, la Ateneu, nu îmi spune nimic pentru că, ghinion, trăiesc cea mai stresa(n)tă zi de marţi din viaţa mea, care a urmat după cea mai stresantă luni din viaţa mea. Poate Vengerov la pupitru şi celebrul trio reuşesc, sub aura învingătoare a lui Beethoven, să mă trezească? Da şi nu, pentru că vioara lui Alexandru Tomescu m-a purtat până la ceruri, ca întotdeauna, dar mai greu a fost după ce muzica s-a încheiat.
Mai târziu, pentru că tocmai trăisem cea mai stresantă zi de joi din viaţa mea, am hotărât să îmi demonstrez vitejia într-un mod, fireşte, prostesc. Am decretat că muzica nu te consolează, ci te frustrează, că e doar o iluzie care se începe şi se termină odată cu durata concertului, şi ca să-mi pedepsesc iluziile construite cu multă migală şi plăcere estetică de-a lungul a câţiva ani, am hotărât să mă fac că nu se cântă Mahler şi că pot să încep să trăiesc şi fără, ca un om serios şi matur.
Măreaţa hotărâre a durat fix până la 19.30, adică mai puţin de trei ore, pentru că urma, la Sala Palatului, Şostakovici cu ludica Suită de balet nr.3. Totul până la Şostakovici. Cred că nu v-am spus, povestea mea de dragoste cu el se născuse mult înainte de cea cu Mahler, deci aveam datoria morală să fiu iar pe frecvenţele RRM.
În seara următoare, eram hotărâtă să nu manifest niciun fel de bucurie sau entuziasm faţă de Rapsodia lui Enescu, dirijată de celebrul Dutoit. Să ascult aşa, ca un om interesat de cultură şi desigur, şi din datorie morală. Hotărârea mea a durat fix două minute, iar după 3 deja fredonam şi băteam ritmul. Încercam să mă conving că e şi ăsta un avantaj - dacă nu eşti în sală te manifeşti cum vrei. Nu ţine, inima mea are o memorie prea bună şi-mi aminteşte mereu că nimic nu se compară cu acordarea instrumentelor dinaintea începerii şi cu aerul straniu pe care îl respiri în timp ce sunetele unui violoncel nostalgic curg peste tine chiar acolo, chiar atunci.
Nu am timp să devin nostalgică, pentru că nu mă lasă Nigel Kennedy, Nigel cel atât de iubit şi atât de contestat. Concertul lui Beethoven îmi infiltrează 1000 de emoţii diferite în acelaşi timp. Nu îl văd, dar închid ochii şi am imaginea lui Nigel- îmi închipui la ce pasaje zâmbeşte şi la care îşi strânge ochii a profunzime. A doua zi, citesc articole şi păreri cam acide la adresa simpaticului violonist englez (care violonist? ăsta e punkist, l-a desfigurat pe Beethoven, ura, de trei ori blasfemie!). Şi pentru prima dată în viaţă, îi mulţumesc lui Dumnezeu că nu am ureche muzicală. Că am fost şi sunt, de fapt, o dilentantă. Că nu am habar de cum ar fi trebuit interpretată "perfect" partitura din Beethoven, altfel poate m-aş fi poticnit de cine ştie rigide reguli de teorie şi nu aş mai fi trăit vineri seara ce am trăit graţie lui Kennedy. Pentru asta, am acum, conştientă de inferioritatea cuvintelor faţă de muzică, un singur cuvânt: înnobilare.
Poate prima interpretare pe care am aşteptat-o cu o indescriptibilă emoţie şi cu dor a fost Simfonia a III-a lui Camille Saint-Saëns, una dintre simfoniile cele mai apropiate mie din toată familia genului. Şi cum orice dragoste mare întâmpină obstacole mari, eu a trebuit să lupt pentru a mea ca să pot să ascult simfonia decent. Trebuia doar să găsesc un loc adecvat ca să pot asculta la... telefonul mobil, ultimul grad de decădere în materie de audiţii clasice. Am găsit locul şi am găsit şi frecvenţa exact în secunda în care maestrul Horia Andreescu începea să dirijeze prima mişcare. Cinismul meu a fost învins şi acum - se poate intra în abisurile Simfoniei cu orgă a compozitorului francez şi prin căşti. Pentru că de aceea este Simfonia genială - trebuie doar să o asculţi. Poţi să nici nu mai fi ascultat măcar un fragment de muzică clasică vreodată şi sunetele ei tot te vor îngropa şi apoi te vor resuscita, cu forţă şi cu graţie în acelaşi timp. La Judecata de Apoi, e posibil să avem o surpriză: s-ar putea să nu se audă nici Mozart, nici Beethoven, ci poate începutul mişcării a II-a din Simfonia cu orgă. Interesantă răsturnare de situaţie, nu?
E prima dată de la începutul Festivalului când sunt eu pe deplin. Îl venerez pe Horia Andreescu, îi iubesc ca pe fraţii şi surorile mele pe oamenii din orchestră care au făcut posibilă minunea şi pantofii sunt ultimul lucru la care mă mai gândesc. Şi vă iubesc pe voi, cei din Sala Palatului, fiindcă de data asta chiar suntem împreună, nu mai e nicio distanţă, chiar dacă legătura mea se face prin căşti. Mă gândesc că pe o astfel de muzică te poţi căţăra pe zidurile unei catedrale - un biet strigăt de disperare. Şi tot pe o astfel de muzică, Dumnezeu îţi răspunde. Dumnezeu şi numai Dumnezeu e Cel care Se autocreează iar special pentru a te prinde de mână în acordurile unui Allegro moderato.
Ca şi cum aş fi dirijat eu însămi, mă simt obosită, tare obosită, extazul te poate obosi fizic şi mă întreb dacă o să mai apreciez performanţa lui Joshua Bell cu Simfonia spaniolă a lui Lalo aşa cum se cuvine. Iarăşi, nu am de făcut niciun efort - vioara americanului e perfectă şi am şi eu, în timpul evoluţiei sale, iluzia propriei perfecţiuni. Tot ce aud mă face să mă întreb cum sunt ochii domnului Bell în acea clipă şi in ce fel îşi mişcă mâinile, cum altfel decât delicate, în timpul Rondo-ului.
Se aplaudă furtunos. Aplaud şi eu, cu firele de la căşti încurcate în jurul gâtului. Sunt sigură că şi Joshua Bell, şi inegalabilul Horia Andreescu mă aud - altfel n-ar avea sens nici Lalo, nici Saint-Saëns, nici Mahler. Se termină încă o cină regală la care nu am luat parte, dar mă mai liniştesc. Şi înţeleg, după două săptămâni de festival, că durerea de a nu putea fi acolo trece prin atâtea transfigurări încât se transformă ea însăşi într-o muzică. La pupitru - Dumnezeu.
Descarcă programul Festivalului Enescu 2009 pe zile sau pe serii de concerte.
Festivalul George Enescu, 2009
Galerie foto de Virgil Oprina.