Isterie şi vals - Festivalul Enescu, 2009

După atâtea seri de Festival în care iubitorii de muzică s-au bucurat de prezenţe muzicale rare la noi, precum Orchestra de Cameră din Lausanne sau Royal Philharmonic Orchestra, se putea crede că evoluţia Orchestrei Naţionale Radio va suscita mai puţin interes. Nu a fost cazul - sala nu a fost plină, dar aplauzele au fost la fel de intense ca în serile în care Sala Mare a Palatului se dovedea neîncăpătoare.

Programul de luni, 21 septembrie 2009, a început cu un compozitor italian destul de puţin cunoscut, probabil, de către admiratorii muzicii clasice tradiţionale. Este vorba despre Luciano Berio şi a sa Sinfonia, scrisă în 1968. Pentru că muzica contemporană a lui Rolf Wallin abordată acum 2 ani în acelaşi context m-a câştigat, speram să plec cu aceleaşi impresii favorabile şi după sinfonia lui Berio, mai ales că internetul m-a informat că italianul a fost un pionier al muzicii electronice. Nu a fost aşa - vocile soliste introduse în compoziţie au dat glas unor sunete care păreau fie ale unor sinucigaşi în devenire, fie ale unor membri de trib sau ale unor sirene. Luate individual, niciuna dintre aceste nuanţe nu mă deranjează în mod normal - nu sunt dintre cei care resping psihozele muzicale în numele vreunui romantic ideal sublim al artei, dar combinaţia m-a pus în imposibilitatea de a ajunge în profunzime la o anumită stare de spirit pe care să o pot asocia la sfârşit cu ceea ce am ascultat.

Sinfonia este o combinaţie de texte din Claude-Lévi Strauss şi Beckett, dar pe parcurs ne mai întâlnim şi cu replici din Wozzeck. Ne mai întâlnim şi cu Gustav Mahler, regăsire care personal îmi provoacă fiori de absolut fiecare dată, dar nu şi acum, pentru că am avut senzaţia acută de mutilare, de rupere a unui univers muzical care arată cu totul altfel decât direcţia lui Berio. Am apreciat străduinţa orchestrei dirijate cu profesionism de Asher Fisch, dar asta nu m-a convins să aplaud. S-a cerut, totuşi, bis, şi s-au primit două. Dar fără orchestră.

Surpriza a venit, pentru mine, abia acum. Grupul a cappella The Swingle Singers, care a susţinut partea vocală a simfoniei, s-a întors pe scenă pentru a ne încânta cu coveruri după fragmente celebre ale muzicii clasice. Nu a fost nevoie de mai mult de câteva secunde ca să le remarc perfecţiunea tehnică şi totodată bucuria de a fi pe scenă. Voci lucrate, armonie, perfecţiune, veselie contagioasă - aşa s-au prezentat astăzi The Swingle Singers, pe care dacă nu i-aţi ascultat luni, o mai puteţi face miercuri, 23 septembrie 2009, la Sala Mică a Palatului. Abia la bisuri m-a cuprins entuziasmul pe care mi l-aş fi dorit de la început.

Programul a continuat cu Concertul nr. 2 pentru vioară de Serghei Prokofiev, moment în care şi-a făcut apariţia şi solistul serii, Julian Rachlin. Ştiam că acum chiar o să mă simt ca pe un tărâm drag şi cunoscut - ceea ce nu înseamnă că faimosul concert al lui Prokofiev o să îmi dezvăluie vreodată toate tainele sale (şi nici nu vreau!). Prokofiev este şi el, în acest concert, departe de o muzică "sănătoasă", armonioasă, dar te întrebi de ce sună totuşi cu totul altfel decât lucrarea precedentă. În ceea ce mă priveşte, singurul răspuns este că Prokofiev a rămas întotdeauna în spaţiul muzicii pure, care nu are nevoie de artificii şocante pentru a te pătrunde. Subtilitatea. Esenţa dezvăluită pas cu pas, până la extaz şi până la înfiorare şi groază.

Allegro moderato a avut pentru mine întotdeauna aerul straniu şi seducător al unei voluptăţi care îşi simte moartea aproape, dar încearcă să rămână vie. Şi nu îmi dau seama dacă în această primă parte a concertului e mai grozavă teama sau simpla presimţire a ei. Dar vine partea a doua, cu iluzia liniştii şi cu tandreţea unui dans graţios. Mă conving: cu Concertul nr. 2 te afli simultan în infern, în rai şi în purgatoriu. Solistul lituanian are toate nuanţele necesare conturării acestui univers ambiguu, care nu se hotărăşte dacă moare sau abia se naşte. Concertul se încheie în forţă, dar cu acelaşi nesfârşit semn de întrebare, cu o notă de isterie frustrată că nu se poate transforma în melancolie. Rachlin ne oferă două bisuri şi e răsplătit cu aplauze pe măsura calităţii sale interpretative.

Ultima lucrare din program, La Valse de Maurice Ravel, aduce nota de candoare şi sinestezie de care era nevoie pentru ca emoţiile ascultătorilor să fie complete după audiţia din Berio şi Prokofiev. Multă parodie, dar şi plăcere şi mângâiere. Mi se pare că orchestra se bucură cel mai mult de acest moment, pentru că muzicienii se arată mai vii decât în Prokofiev (care totuşi a ieşit foarte bine).

Aşadar, chiar dacă nu am apreciat în aceeaşi măsură toate lucrările incluse în program, nu am putut să nu remarc ingeniozitatea alegerii compoziţiilor, precum şi ordinea lor.

Dar ideea că Valsul ne aduce din lumea înfricoşată a lui Prokofiev într-o lume mai colorată şi impresionistă nu este decât o iluzie - pe mine, cel puţin, m-au învins psihozele lui Prokofiev. Şi îmi doresc să pierd mereu aşa.


Ora 19.30
Sala Mare a Palatului
Seria "Mari orchestre ale lumii"
Orchestra Naţională Radio
Dirijor: Asher Fisch
Program: Berio - Sinfonia (Solişti: Swingle Singers) / Prokofiev - Concertul nr. 2 pentru vioară şi orchestră în sol minor op. 63 (Solist: Julian Rachlin) / Ravel - La Valse.