Chiar dacă nu şi-a dezamăgit publicul fidel şi a marcat constant de la începutul carierei (un film cel puţin bun la aproape doi ani e o medie de invidiat pentru orice creator), Pedro Almodóvar dă semne că începe să obosească. Nu în ritm, care în Los abrazos rotos / Îmbrăţişări frânte e la fel de susţinut, nu în tonuri sau compoziţii - la fel de puternice şi de studiate, nici în modul fragmentat şi simetric, de a spune o poveste. Nu, tehnic nu există nimic de reproşat. Dar poate aici e şi problema - totul e prea la locul lui. Atât de bine aşezate sunt toate că ultimul Almodóvar pur şi simplu nu arde, cum se întâmpla cu restul filmelor sale.
Diferenţa dintre felul în care e spusă povestea personajului de aici, Mateo Blanco (pe numele lui de scenarist şi fost regizor Harry Caine), şi poveştile anterioare ale lui Almodóvar e sinonimă cu diferenţa dintre manieră şi stil. Din felul în care se împletesc încurcăturile şi surprizele din viaţa lui Mateo (care îşi ia pedeapsa pentru că se iubeşte nebuneşte cu Lena, actriţa principală / amanta producătorului filmului pe care îl face), din timingul momentelor la care se dezvăluie surprizele şi se mărturisesc greşelile, apare că mijloacele de expresie au devenit mai pregnante decât conţinutul. Povestea este aici pentru Almodóvar un pretext de paradă, şi nu o mostră de adevăr şi umanitate extrase din spectacolul şi artificialitatea vieţii, ca în filmele trecute. Dar dintre toate rămân imaginea Penelopei Cruz (în rolul Lenei), atât de echilibrată într-un rol aproape schizo, şi ipostazele infinite în care o muză îşi poate inspira artistul.