Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Los abrazos rotos

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

De toate - Los abrazos rotos


octombrie 2009
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
În ultimul film al lui Pedro Almodovar e uşor de recunoscut chiar şi scenariul pe care îl schiţează în joacă Mateo Blanco / Harry Caine şi asistentul său, Diego. Zici că vorbesc de Twilight, doar că vampir e fata, nu băiatul. Că o fac la mişto (astfel că epidosul e o trimitere ironică la filmele pentru adolescenţii de azi), că sînt serioşi, nu prea contează. Mai degrabă contează ceea ce simţim în sală. Iar cînd vezi că aparatul de filmat prinde anumite instantanee doar pentru a bifa cîteva trimiteri care, chipurile, ar trebui să fie în orice film despre cinema, şi cînd te mai şi împotmoleşti într-o istorie cu un prezent şi cu un trecut destul de apatice, cărora nici dispoziţiile narative întortocheate ale lui Almodovar nu le dau suflu, atunci nu prea ai motive să te simţi bine.

Lena (Penelope Cruz) e angajată de Mateo Blanco în filmul său, Fete şi geamantane (titlul acesta mi-a părut suficient de neinspirat încît să mă oblige să prezint genealogia lui: vedem secvenţe din acest film, unde două fete discută despre sex şi despre un geamantan cu droguri, care, întîmplător, a ajuns în dulapul... filmul din film e o comedie). Ca să accentueze condiţia actorului în universul cinematografic, Lena pozează în diferite chipuri - de la Audrey Hepburn la Marilyn Monroe şi la Penelope Cruz - şi aşa, pe de o parte, istoria de pe ecran subliniază puterea de seducţie a chipului feminin şi versatilitatea actorului, care trebuie să convingă sub diverse înfăţişări, în diverse roluri, iar pe de altă parte, ceea ce vedem subliniază şi mai tare aplecarea fetiş a lui Almodovar către Penelope Cruz (căci tocmai ea e cea care se schimbă în majoritatea filmelor sale din ultimii cincisprezece ani). Mai e şi un personaj care filmează obsesiv ceea ce se întîmplă pe platourile filmului din film, fiindcă aşa i-a comandat tatăl său şi iubitul septuagenar al actriţei, Ernesto Martel, un tip gelos pînă în măduva oaselor şi potent ca un armăsar (cîndva, în poveste, după o repriză de amor sub cearşaf, Ernesto îi spune Lenei că se simte bine după şase numere!). Pentru că atitudinea tînărului care-i urmăreşte cu aparatul de filmat pe Lena şi Mateo trimite la un film mai greu de reperat în prezent, Peeping Tom, numele acestei pelicule va fi rostit chiar de Mateo Blanco.

Nu e vorba că ulciorul nu ar merge la apă de mai multe ori, problema e că deşi apa e cam aceeaşi pentru toţi (adică şi pentru Tarantino, şi pentru Lynch - al cărui Inland Empire e tot un film despre film în genere şi despre mărcile personale ale autorului, şi pentru Altman), în cazul acesta, Almodovar o lipseşte de elemente hrănitoare, o sterilizează. Lucrurile nu se leagă, imaginile din film - trimiterile de care vorbeam - nu deschid un alt univers; vor să fie semne, dar nu au decît semnificatul, conceptul, nu şi împlinirea, substanţa. Nici nu se leagă unele de altele, în dulcele stil pop din Volver, nici nu îşi află împlinirea în ritm postmodern; le lipseşte circularitatea postmodernă, cea care îmbogăţeşte şi proiectul actual şi pe cel citat.

Povestea are două planuri. Unul în prezent, cînd Mateo e orb, lucrează sub pseudonimul de Harry Caine şi pare că şi-a părăsit definitiv trecutul. Are un agent care-i gestionează cariera de scenarist, pe Judit. Are şi un colaborator, pe tînărul Diego, fiul lui Judit. În prezent, lumea pare a fi privită prin ochii lui Diego, el e cel care, alaturi de spectator, are nevoie de lămuriri. Lena e secretara lui Martel, un industriaş spaniol extrem de bogat şi de influent, dar, sub acoperire, uneori, lucrează ca prostituată de lux. A fost actriţă, dar nu a reuşit să se impună pe scenă. Martel ştie de treaba asta, aşa că o pîndeşte. Pînă la urmă pune mîna pe ea. Mateo e regizor celebru, face un film, o angajează pe Lena, cei doi se îndrăgostesc. Asta s-a petrecut cu patrusprece ani mai devreme. Şi asta determină cursul vieţii prezente. Povestea se petrece pe trei sferturi în flash-back.

Fiecare lămurire a unui punct misterios din prezent e incitantă pînă aflăm ce s-a întîmplat de fapt. Odată aflate izvoarele existenţei prezente, filmul nu capătă rotunjime, din contră, pare artificial, fals. Deznodămîntul filmului uşurează privitorul. E ca o eliberare de o povară, povara de a asculta pe cineva care vrea să spună ceva esenţial despre viaţă, dar se împiedică în vorbele sale. Tu ai tot aşteptat să ajungă la liman. El nu vrea să vorbească pe şleau fiindcă ceea ce spune nu are prea multă savoare, nu atinge sufletul într-un mod memorabil. Aşa că alege să suplinească lipsa tîlcului din poveste cu o metodă complicată de a istorisi, cu plecări din prezent spre trecut, cu amînari în trecut, cu reveniri la prezent, cu jumătăţi de răspunsuri rostite în trecut şi cu alte jumătăţi care apar în prezent pentru a limpezi definitiv pelicula. Tehnic filmul e OK, dar fără un conţinut adecvat, fără culoare, tot nu e mare lucru.




 Toate articolele despre Los abrazos rotos


0 comentarii

Resurse

 Alte articole de Lucian Maier


Alte articole

 Plictis colateral - Los abrazos rotos, Eduard Ţone
 Oglinzile lui Almodóvar - Los abrazos rotos, Andreea Chiriac Hentea
 Se ia inima, se toacă mărunt... - Los abrazos rotos, Maria Andrieş
 Filmocentrism - Los abrazos rotos, Andrei Gorzo
 Manieră şi stil - Los abrazos rotos, Iulia David
 Toate articolele despre Los abrazos rotos


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer