Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Los abrazos rotos

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Se ia inima, se toacă mărunt... - Los abrazos rotos


septembrie 2009
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Le povestea filmele surorilor sale, de cum ieşeau din cinematograf. Pentru că povestite de el, filmele păreau mai frumoase. Acum e trecut de 50 de ani şi face cam acelaşi lucru. Numai că îşi povesteşte şi filmele lui. În rest, femeile lui stau tot pe tocuri înalte şi tot cu valizele la uşă, înconjurate de bărbaţi bezmetici ca fluturii de noapte.

În Los abrazos rotos / Îmbrăţişări frânte (putea să se numească şi Totul despre Almodovar) îşi citează maeştrii, se citează pe sine, e o frenezie de trimiteri şi referinţe, ba se aude vocea lui Jeanne Moreau, ba apare o carte a lui Tonino Guerra, scenaristul lui Fellini şi Antonioni. E ca o Arcă a lui Noe cinefilul. Numai Almodovar putea să coleze atîţia autori şi să rămînă unic, el însuşi. Şi numai Almodovar putea transforma o migrenă într-o feerie. Ideea poveştii, mărturisea într-un interviu din revista franceză Première, i-a venit într-o perioadă cînd suferea de dureri puternice de cap. "Nu puteam să citesc, să scriu, să privesc un ecran, să vorbesc. Aşa că am început să-mi imaginez tot felul de lucruri, ca să treacă timpul mai uşor".

Tot felul de lucruri, în centrul căruia se află un regizor orb, nevoit să-şi restrîngă munca doar la scris scenarii. Tot felul de lucruri presupun tot felul de oameni în jurul regizorului, un puşti şi mama lui, care-i poartă de grijă, iubite întîmplătoare şi prezente, umbre fataliste care se întorc din trecut. Tot felul de lucruri înseamnă tot felul de lucruri: o sacoşă plină de poze rupte, o lacrimă căzînd pe o roşie (numai Almodovar ştie cîte emoţii poate stîrni un tocător!), o cameră de filmat ataşată de "locul mortului", un perpetuum mobile la răscruce, pagini albe brodate în Braille.

Durerea de cap l-a chinuit, se pare, ceva vreme pe Almodovar, încît a trebuit să inventeze poveşti în poveşti în poveşti şi filme în filme. Regizorul Matteo îi spune puştiului istoria unei iubiri de dinaintea întunericului. Şi dintr-un sertar, apare zîmbetul trist al Penelopei Cruz, în rolul Lenei, amanta unui afacerist sexagenar şi eroina din filmul lui Matteo. Nu e doar Penelope, ci Actriţa, Zeiţa, cu diferitele ei aparenţe, de Marilyn, de Audrey Hepburn, de ingenuă şi "femme fatale". Fiul ei vitreg o urmăreşte peste tot cu o cameră pe umăr, apoi prezintă înregistrările tatălui gelos. Acesta le vizionează şi le decriptează cu ajutorul unei experte în citit de pe buze. Un omagiu filmului mut şi o manieră de a sugera că ai nevoie de o privire pasionată, dezinteresată ca să intri în lumea filmului.

Tatăl obsedat de cuvinte şi fiul bulimic de imagini rămîn în afara magiei. Lena şi Matteo se află în centrul ei. Cinematograful este iubire, înainte de toate. Privire pentru plăcerea de a privi. Şi privire unificatoare, care adună ceea ce este sfîşiat, recuperează, restaurează, repară şi salvează în efigie, în copie, lumea. Pozele rupte, filmele măcelărite de furia oarbă a soţului sînt "montajul rău", reversul a ceea ce reprezintă montajul în cinema. Nu atît un proces de tăiere, cît de lipire. "Montajul bun" este gestul puştiului de a căuta bucăţile şi a reface fotografia. Dacă viaţa montează prost, alege dublele cele mai nereuşite şi sunetul neprelucrat, cinematograful alege ce e mai bun, nu atît poveştile, dar mai ales esenţele de nepovestit ale fiinţelor.

Într-o lume disperată după nou, Almodovar rămîne Almodovar. Vechiul, bătrînul, pătimaşul Almodovar. "Relaţia mea cu cinematograful, spune el, e la fel de pasionată ca la început, doar că acum sînt conştient de asta". Los abrazos rotos reprezintă profesiunea lui de credinţă, un mesaj din întunericul interior spre întunericul sălii de cinema. La fel ca toate filmele lui, are ceva familiar şi straniu. Te ia pe sus, te învăluie şi n-apuci să te miri, să te îndoieşti. De fapt, nu vrei să te îndoieşti. Lumea aceea a lui, umanitatea lui de monştri şi zîne furibunde, e prea captivantă, de consistenţa nisipurilor mişcătoare. Intri în joc convins că aşa ceva nu există decît în filme şi îţi dai seama prea tîrziu că aşa ceva nu există decît în viaţă. Niciodată stereotipă, niciodată complet sănătoasă, cu unghiile tăiate şi batista curată, ca în reţetarele scenariştilor pe care nu-i doare capul suficient de des.

Lumea lui Almodovar e familiară, pentru că e din carne, oase şi semne particulare, nepotrivită şi un pic dusă. Poate că vorbeşte cam mult, dar nu mai mult ca în realitate. Suferinţele, nervii şi dorinţele ei nu sînt cu nimic mai prejos ca ridicol şi măreţie decît cele ale fiecăruia dintre noi. Almodovar pare că exagerează tocmai pentru că nu exagerează deloc. Mă rog, cu excepţia valizelor de cocaină din şifonier. Iar fotofobia de la migrenă, să fim înţeleşi, nu e chiar orbire!

Cînd îţi vine să spui "Hai, dom'le, fugi de-aici!", tocmai atunci îţi pune dinainte un splendid morman de poze rupte şi te lasă uite-aşa, fără cuvinte. Şi, ca să fie sigur de efect, îţi arată o mina de orb, mîngîind pe ecran un sărut dat mai încet "cadru cu cadru, ca să dureze mai mult". Dacă visul secret al fotografilor e să surprindă clipa, visul regizorilor e s-o dilate, s-o transforme în durată eternă. Dar, amănunt tragic, tocmai înverşunarea de a le fixa în nemurire frînge îmbrăţişările.

O mînă de orb pe un ecran e şi un fel de a mărturisi că filmul seamănă cu Braille - un alfabet de lumină, un instrument care ne ajută să vedem ceea ce scapă ochiului uman. Ar putea face încă o sută de filme, după migrene, colici abdominale sau febre musculare, cu Penelope devastator de bătrînă şi de frumoasă, aşa cum ne-a arătat-o acum pe Angela Molina, cîndva "obscur obiect al dorinţei", acum în rol de mamă îndurerată. O sută de filme şi o sută de ani n-ar lămuri cum reuşeşte Almodovar nu numai să atingă coarda sensibilă, dar s-o şi înnoade în dreptul gîtului. Maeştrii îşi ţin procedeele sub pecetea tainei. Inclusiv faţă de ei înşişi. Totul e la vedere şi totul e ascuns, un morman de poze disparate, frînturi de film amestecate, îmbrăţişate cu frînturi de viaţă.




 Toate articolele despre Los abrazos rotos


0 comentarii

Resurse

 Alte articole de Maria Andrieş


Alte articole

 Plictis colateral - Los abrazos rotos, Eduard Ţone
 De toate - Los abrazos rotos, Lucian Maier
 Oglinzile lui Almodóvar - Los abrazos rotos, Andreea Chiriac Hentea
 Filmocentrism - Los abrazos rotos, Andrei Gorzo
 Manieră şi stil - Los abrazos rotos, Iulia David
 Toate articolele despre Los abrazos rotos


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer