Cea mai mare bucurie pe care ne-o oferă Los abrazos rotos / Îmbrăţişări frânte ca fani ai lui Almodóvar este călătoria în care ne invită regizorul spaniol o dată ce ne-am instalat confortabil în sala de cinema. Pentru că noua sa producţie este în primul rând un carusel al emoţiilor care te cuprind o dată ce recunoşti pasaje şi frânturi din filmografia sa rocambolescă.
Firesc, Almodóvar îşi aduce şi aici culorile flamboaiante, roşul inconfundabil şi albastrul stenic, îşi plimbă prin poveste femeile lui superbe şi unice şi ne livrează emoţie, complicaţii, tandreţe şi nebunie. Diferit, desigur, ca ritm, de cadenţa marilor sale titluri precum Hable con ella, Carne trémula, ¿Qué he hecho yo para merecer esto!!, Tacones lejanos, Volver sau Todo sobre mi madre, filmul este, să zicem, pentru amatorii de ierarhii şi barometre, mai aproape de Laberinto de pasiones şi foarte departe de La mala educación. Ceea ce nu este, până la urmă, nici măcar relevant, pentru că Los abrazos rotos este o poveste aparte prin umanitatea ei, cum Almodóvar ştie atât de bine să plăsmuiască.
În comparaţie cu alte filme ale sale asumat provocatoare, acest Los abrazos rotos este, să zicem, rezervat, introvertit, reflexiv. E un fel de oprire intenţionată a regizorului pentru a arunca o privire în oglinda creaţiei sale, însă nu e nicidecum o privire narcisistă, ci una tandră şi ludică (de la punerea în cadru până la protagoniste şi la trimiteri precise precum somniferele din gazpacho), o contemplare emoţionantă şi extraordinar de intimă a ceea ce a însemnat mereu inspiraţia lui. Ceea ce dă foarte mult echilibru filmului ca fragment al unei opere poetice de o viaţă, dar nu-i alterează nici existenţa individuală. Mai precis, nu trebuie să-i cunoşti şi să-i treci în revistă toate producţiile pentru a te lăsa tulburat de Los abrazos rotos.
Graţia filmului stă în suficient de multe detalii fermecătoare şi interpretări magice pentru a atrage chiar şi un neofit în universul almodóvarian. Iar prospeţimea nu e deloc exclusă de prezenţa pieselor predilecte cu care jonglează şi de data aceasta regizorul. Puzzle-ul de secvenţe cu Penélope Cruz pozând à la Audrey Hepburn (genial approach), coregrafia sufletească - printre cele mai extravagante stări - a acestei minunate actriţe pe care Almodóvar o pune în valoare ca nimeni altul, mimica adorabilei Lola Dueñas în rolul cititoarei de pe buze, apariţiile scurtisime şi cu atât mai emoţionante ale lui Rossy de Palma, Ángela Molina ori Chus Lampreave, jocul extraordinar al lui José Luis Gómez şi al lui Rubén Ochandiano, tabloul vivant cu trimitere la Amanţii lui Magritte, interioarele cubiste şi exterioarele plasate în ambianţă maritimă, dialogurile stupefiante şi naraţiunea presărată cu flash-back-uri formează, toate, o minunată montare almodóvariană de mare calitate. Cât despre voluptatea calmă pe care regizorul o pune de această dată în naraţiunea sa, este un intermezzo cât se poate de agreabil în raport cu ritmurile lui neastâmpărate.
Un film splendid prin frumuseţe pură, intensitate şi stil, care arată că Almodóvar nu e un artist obosit, manierist sau secătuit, ci unul totalmente liber să se joace cât vrea cu propriile filme.
Los abrazos rotos / Îmbrăţişări frânte, Spania, 2009.
Regia: Pedro Almodóvar.
Cu: Penélope Cruz, Blanca Portillo, Lluís Homar, José Luis Gómez, Rubén Ochandiano, Lola Dueñas, Ángela Molina, Rossy de Palma, Chus Lampreave.