Libertinajul interpretării lui Nigel Kennedy - Festivalul Enescu, 2009

În cadrul concertului simfonic din 11 septembrie 2009, oferit de Orchestra Regală a Filarmonicii din Londra, dirijată de Charles Dutoit, la această ediţie a Festivalului Internaţional George Enescu (în seria Mari orchestre ale lumii), s-a putut asculta un program deosebit de frumos: George Enescu - Rapsodia I în La Major op. 11, Concertul pentru vioară şi orchestră în Re Major, op. 61 de Ludwig van Beethoven - solist violonistul Nigel Kennedy şi Tablouri dintr-o expoziţie de Mussorgsky - Ravel.

Celebritatea internaţională a lui George Enescu - de care era el însuşi intrigat - se datorează în special Rapsodiei Române nr. 1, popularizată mai ales de Leopold Stokowski, la pupitrul Orchestrei Filarmonice din Philadelphia. Aici la Bucureşti, dirijorul Sergiu Celibidache, în deceniul 7 al secolului trecut, a realizat o versiune memorabilă.

Redarea Rapsodiei I de George Enescu de către Orchestra Regală a Filarmonicii din Londra a fost doar corectă, fără să surprindă aproape nimic din ethosul românesc. Tehnic vorbind, elementele de virtuozitate tipice genului de rapsodie nu aveau strălucire (trompeţii nu cântau cu aceea triplă staccatură extrem de dificil de executat), dozajele între compartimente erau de-a dreptul stranii. Totul părea în sepia. Se auzeau anumite voci interioare ale armoniei mult prea reliefat. De altfel, nu a fost pusă suficient în valoare bogata melodică de autentică obârşie folclorică, iar înveşmântarea orchestrală se cerea mult mai variată coloristic.

Violonistul Nigel Kennedy place unui anumit public. Artistul cântă nonconformist. Are priză la public prin atitudine, limbaj şi vestimentaţie. Unei alte părţi din public însă nu-i place şi îl consideră un solist care mizează totul pe înşelarea ascultătorului, sub pretextul libertăţii în interpretare. Am să expun ambele opinii, fiindcă gustul în artă este discutabil.

Simplul fapt de a umple sala de concert, vorbeşte de la sine. Şi, se pune întrebarea: cum de participă totuşi la concert cei care îl critică aspru? Probabil că speră să-l audă cântând de data aceasta "tradiţional". Dar Nigel... nu şi nu. Nu se dezminte. Cântă foarte subiectiv. Chiar până la deformarea ritmului muzical. Prestaţia sa place unora, probabil pentru că le gâdilă frivolitatea, le 'adapă' setea de inedit şi le satisface într-un mod camuflat o estetică a urâtului.

Altora nu le place maniera lui de a cânta, pentru că aceasta atentează la ideea de stil muzical. În această ultimă opinie, argumentele sunt obiective: nu poate fi asimilat cu originalitatea, ilogicul punctuaţiei muzicale, inesteticul emisiei sonore şi imprecizia tehnicii violonistice. A cânta neglijent, cu o intonaţie aproximativă, a introduce în textul muzical dat un "re" în plus, apoi a implanta o cezură între anacruza şi cruza temei de rondo a finalului Concertului pentru vioară şi orchestră în Re major, op. 61 de Ludwig van Beethoven, a caricaturiza o cadenţă solistică, compusă de Fritz Kreisler, prin "rasolirea" pasajelor de virtuozitate în duble coarde, ori a alege un tempo mult mai lent faţă de indicaţia Largetto în partea a II-a -, reprezintă erori de interpretare majore, în raport cu legităţile muzicale.

Nu am simţit nimic din spiritul olimpian despre care îmi vorbea profesorul George Manoliu, un enescolog de renume, cel care l-a ascultat pe George Enescu la Paris, interpretând acest concert. Acele octave apogiate, marcând trecerea peste treptele aurite ale unui imaginar palat sonor beethovenian, pregătind Expoziţia solistică, a primei părţi (pe acel acord desfăşurat de septimă de dominantă), păreau sărace timbral şi nu conduceau nicăieri (era omis totodată, crescendo-ul pe triolete urmat de subito piano, un stilem beethovenian pe care violonistul l-a aflat desigur de la Yehudi Menuhin, dar...).

Atitudinal, ceea ce am perceput la Nigel Kennedy este departe de idealul enescian (modestia, respectul partiturii, trăirea intensă şi autentică a muzicii interpretate).

Nu m-ar deranja bocancii lui Nigel Kennedy, dacă ceea ce aş asculta m-ar face să-mi imaginez un pinguin regal urcând pe un gheţar la pol, chiar de-ar umbla desculţ. Când însă, bocancii săi (a se citi arcuşul său), atingând suprafaţa unei cantilene, mă fac să cred că, din cauza balastului lor, mă scufund năuc, precum un scafandru fără oxigen, înseamnă că trăiesc un coşmar muzical în toată regula.

Tablouri dintr-o expoziţie de Mussorgsky - Ravel a readus însă starea de seriozitate pe scena Sălii Palatului. În fine, dirijor şi orchestră se simţeau eliberaţi. Charles Dutoit şi-a putu demonstra măiestria, reuşind momente fermecătoare, unde contrastele puternice, schimbările de caracter ale muzicii, ritmurile, combinaţiile timbrale şi planul dinamic al fiecărui tablou căpătau viaţă. Orchestra Regală din Londra a cântat minunat.

Acest concert cu greu m-a făcut să trec prin Marea poartă a... muzicii.