Triumful barocului la Festivalul Enescu, 2009

Până în 2007 nu ştiam ce înseamnă muzica barocă cântată de ansambluri specializate decât din înregistrări. Acum doi ani Ateneul şi spectatorii săi au avut parte de concertele ansamblurilor dirijate de Jordi Savall şi Fabio Biondi, adică de oameni dintr-o categorie foarte specială. Succesul şi performanţele pe care le înregistrează au câteva explicaţii: sunt modeşti (sunt artişti, nu vedete), petrec un timp important în biblioteci înlăturând praful de pe documente inedite şi nefiind filistini se află atât ei cât şi arta produsă de ei într-o continuă efervescenţă ce produce forme noi. Muzica spectacolelor lor este una cu lumini şi umbre puternice, mai aproape de modul frust în care oamenii îşi exprimau sentimentele şi pendulau între extreme în epocile în care s-a scris muzica pe care ei o cântă. Pe aste îşi şi bazează modelul de interpretare căci aşa cum spunea Fabio Biondi, ceea ce a rămas neschimbat din Evul Mediu trecând prin Renaştere şi Baroc până astăzi sunt sentimentele oamenilor; diferă doar modul în care le exprimă.

Anul acesta surprizele muzicii baroce m-au lăsat din nou fără replică. Toate cele trei ansambluri au propus spectacole excepţionale. Italienii de la Il Giardino Armonico au reunit autori diferiţi sub ideea tristeţii Fecioarei Maria şi a martiriului, iar cei prezenţi au putut să simtă multitudinea de stări pe care orchestra şi mezzo-soprana Marie-Claude Chappuis le-au transmis cu intensităţi necuantificabile şi palid descrise de cuvinte.

Francezii de la Les Arts Florissants dar şi Les Musiciens du Louvre / Salzburger Bachchor au abordat acelaşi gen muzical - oratoriul - chiar dacă din perioade diferite, dar după acelaşi model handelian. Primii au adus în plus în premieră la noi (aproape; vezi Deceballo de Leonardo Leo) farmecul apus al vocilor de castraţi ilustrat magnific de contratenorul Emanuel Cencic, dar şi rezultatul minunat al împletirii rezultatelor muncii unui ansamblu excepţional (instrumentişti plus cor) cu solişti pe măsură. Cealaltă reprezentaţie a fost la fel de strălucită şi abia acum a devenit evidentă pentru mine o caracteristică comună a ansamblurilor baroce: modul cum dirijorii înţeleg să conducă ansamblul, soliştii şi să dirijeze spectacolul şi care se reflectă şi în rezultatul final, muzica şi spectacolul. Cine a avut şansa să urmărească din primele rânduri evoluţia lui Marc Minkovski cred că a înţeles. Dirijorul face un corp compact cu orchestra, corul şi soliştii. Nu există nici o fisură, nu scapă nici o notă pe care dirijorul să nu o filtreze. Dirijorul se apropie de solist desfiinţând chiar şi bariera fizică a spaţiului dintre ei, intră în câmpul său vizual, îl conduce exact acolo unde doreşte şi se bucură pentru fiecare notă frumoasă emisă. Piedestalul pe care stă nu e un obiect prin care să se depărteze şi izoleze de cei pe care-i conduce, e acolo, e între ei şi ştie în fiecare moment ce face fiecare, urmărindu-i susţinându-i şi împărtăşindu-le sentimentele. Aşa se poate înţelege cum totul funcţionează atât de perfect iar muzica lor ajunge atât de direct şi atinge corzi ale simţirii umane pe care nu le credeai existente; de la spectacol ieşi atât de tulburat, bucuros că ai fost unul din cei aleşi să asiste la minune, dar şi trist căci nu ştii când te vei mai întâlni cu ea.

Sper ca şi de aici înainte ne vom bucura de ediţii ale festivalului cu prezenţe şi spectacole atât de uluitoare, cu sunete de trompete de epocă ce vor vesti mereu bucuria triumfului frumosului pur şi efemer ce se stinge odată ce artiştii ies din scenă, dar rămâne în noi şi ne ajută să supravieţuim.

Bucureşti,
23 septembrie, 2009