Renaud Capuçon şi arta trăirii muzicii - Festivalul Enescu, 2009

Aş fi vrut ca violonistul Renaud Capuçon să stea mai mult pe scenă. Să fi durat mai mult Concertul nr. 3 pentru vioară al lui Camille Saint-Saëns sau să fi dat mai multe bisuri. Dorinţa mea e legată nu numai de calitatea interpretării, ci şi de faptul că, de data aceasta, am fost atât de aproape încât, pentru prima dată în această serie de concerte, am reuşit să surprind expresiile chipurilor soliştilor.

Pe cât de intens se implică emoţional în redarea muzicii, pe atât de natural pare violonistul: nicio strâmbătură dintre acelea care îi caracterizează mai ales pe interpreţii mediocri, nicio afectare siropoasă şi nicio simulare a extazului. Nici nu poate fi vorba de simulare, pentru că la Capuçon autenticitatea sentimentului se naşte fără nici un fel de forţare. Aşadar, nu grimasele acelea inestetice m-au convins de autenticitatea artistului, ci acele câteva secunde de după ce îşi lua vioara de pe umeri, aşteptând să îi vină iarăşi rândul să cânte. Pauzele sunt cele care l-au făcut superb pe solistul francez în interpretarea acestui opus atât de sensibil al lui Saint-Saëns. Atunci când închidea ochii, respirând ultimele fărâme ale acordului abia sfârşit, violonistul părea cel mai fericit şi totodată cel mai apăsat personaj de pe scenă. Fără să zguduie nimic şi fără coregrafii inutile, el şi-a arătat intensitatea tocmai în subtilitate.

Toate elementele care fac savuros un concert de vioară au fost lăudabil dozate: forţă acolo unde este nevoie şi multă graţie, o graţie chiar eterică, acolo unde se impune. Alături de orchestra din Toulouse, care a avut mai multă forţă în seara din 23 septembrie 2009 decât în concertul precedent, Capuçon ne-a oferit un concert cu care este imposibil să nu rezonezi dacă nu apreciezi în egală măsură rafinamentul execuţiei tehnice şi totodată amprenta unică pe care trebuie să o lase orice solist remarcabil.

Elanurile aproape religioase care caracterizează muzica lui Saint-Saëns s-au înlănţuit impecabil în această seară, senzaţia finală rămânând ceva între armonie şi melancolia care vine odată cu conştientizarea instabilităţii armoniei.

Nu ştiu dacă mi-a plăcut mai mult concertul în sine sau atitudinea solistului faţă de muzică, faţă de vioara pe care aproape o săruta (nu e o metaforă!) şi faţă de public.

În orice caz, după ce s-a încheiat opusul romanticului francez, am ştiut sigur că a-l urmări pe Renaud Capuçon în actul interpretării este cu adevărat o treaptă de nesărit în aprofundarea muzicii căreia acesta îi dă viaţă.


Ora 19.30
Sala Mare a Palatului
Seria "Mari orchestre ale lumii"
Orchestre du Capitole de Toulouse
Dirijor: Tugan Sokhiev
Solist: Renaud Capuçon (vioară)
Program: Enescu - Suita a III-a în Re Major op. 27 "Săteasca" / Saint-Saëns - Concertul nr. 3 pentru vioară şi orchestră în si minor op. 61 / Stravinsky - Le Sacré du Printemps